Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cosmodromul Baikonur-URSS: într-o seară de acum exact 30 de ani, Dumitru-Dorin Prunariu pornea în aventura vieţii sale. O dată cu el, România intra în clubul select al ţărilor care au reuşit să trimită un om în cosmos. S-a întâmplat pe 14 mai 1981, orele 20:17.
Mai 2011: primăvara altui an haotic, înecat în scandaluri şi marcat de lupte politice purtate cu înverşunare, pentru mize mărunte, lipsite de orice viziune clară a viitorului. Perioadă tulbure în care, lipsindu-le modelele adevărate, majoritatea tinerilor se închină unor zei falşi mascaţi sub cele mai diverse chipuri, de la manelişti găunoşi la pipiţele care-şi plimbă silicoanele prin localurile de fiţe. Şi de la fotbalişti care există doar cât durează cele câteva zile de glorie efemeră de care au parte până la infractorii popularizaţi de inconştienţa micilor ecrane.
Într-o asemenea perioadă figura lui Dumitru-Dorin Prunariu pare aproape ireală, erou exemplar desprins parcă dintr-o carte de aventuri. Din păcate, foarte puţini dintre "juniorii" noştri mai ştiu că în urmă cu exact 30 de ani numele lui Prunariu era pe buzele tuturor. Iar chipul său carismatic, de adolescent întârziat, făcea înconjurul lumii, prezent în ştirile marilor agenţii de presă: el a fost şi a rămas până în ziua de astăzi singurul român care a avut şansa unică de a privi Pământul de sus, din genunile spaţiului sideral.
Războiul coloşilor politici
În lumea stranie a celor pasionaţi de teoriile conspiraţiei se vorbeşte mult despre faptul că naziştii ar fi dezvoltat un program spaţial foarte avansat. Un program secret, deosebit de complex, care i-ar fi dus chiar şi pe alte planete. Unicul sâmbure de adevăr din toate aceste poveşti care trec dincolo de graniţele SF este că Reich-ul lui Hitler a studiat şi utilizat din plin rachetele. Iar în legendarele laboratoare de la Peenemünde au lucrat câţiva savanţi de-a dreptul geniali.
Profesorul său din anii ’30, Hermann Oberth, sas originar din Mediaşul românesc, autor al unor lucrări fundamentale în domeniul rachetelor, un vizionar care calculase deja parametrii unei expediţii pe Lună, a fost reţinut în Germania şi trimis la Peenemunde. La sfârşitul războiului, după un şir de aventuri complicate, von Braun a ajuns în SUA, iar în deceniile următoare a fost iniţiatorul celor mai spectaculoase reuşite ale programului spaţial american, inclusiv trimiterea oamenilor pe Lună. Oberth a rămas în Germania, iar câţiva ani mai târziu a reluat colaborarea cu von Braun în SUA. Mai puţin norocoşi, câţiva colegi de la Peenemunde, au ajuns la sovietici şi acolo au contribuit la viitorul program spaţial al URSS.
După ultimul război mondial, pacea adevărată a durat foarte puţin. Şi, după doar câţiva ani de la încheierea celei de-a doua conflagraţii planetare s-a declanşat un nou tip de conflict. Divizată în două blocuri politice antagoniste, lumea a fost implicată, timp de câteva decenii, în "Războiul rece", bătălia mută a unor coloşi care de câteva ori ne-au dus aproape de pragul unei catastrofe planetare.
Un război ciudat în cursul căruia armatele marilor puteri n-au stat niciodată faţă în faţă: s-au confruntat doar indirect, pe fronturi aflate departe de propriul lor teritoriu. În loc de tancuri şi bombardiere, noul tip de conflict a aruncat în luptă un imens aparat de propagandă pus în mişcare de orgolii nemăsurate care au invadat aproape toate domeniile. Orgolii care au avut însă şi partea lor bună: cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic a avut la originea sa nu atât dorinţa de a cunoaşte Universul, cât mai ales dorinţa fiecăruia dintre cele două blocuri militar-politice să-şi demonstreze superioritatea faţă de adversar.
La început URSS a "marcat" primele puncte. "Sputnik-1", primul obiect uman care a ajuns în spaţiul extraterestru, a fost sovietic. La fel ca şi Iuri Gagarin, primul om trimis în spaţiul cosmic. La rândul lor, americanii au avut şi ei propriile succese, obţinute însă după sovietici. Ulterior, raportul de forţe s-a inversat, mai ales după 1969, când SUA a preluat conducerea cursei spaţiale prin trimiterea primilor oameni pe Lună.
În primăvara anului 1981, când românul Dumitru-Dorin Prunariu pornea în aventura cosmică, "Războiul rece" era în plină desfăşurare. La fel ca şi cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic. În dorinţa de a demonstra superioritatea şi puterea "lagărului" socialist, URSS a implicat şi restul ţărilor "frăţeşti" în "maratonul spaţial".
Iniţiativa s-a plasat undeva la limita între o invitaţie colegială şi un ordin expres, dat de "fratele cel mare". Concret, această cooperare a început prin 1967 şi s-a concretizat în programul "Intercosmos". Un program internaţional care, dincolo de păcatele lui propagandistice, a avut şi o mare calitate: a inclus şi ţări precum Mongolia, Vietnam sau Cuba, care altfel nici măcar nu ar fi putut visa că un om de-al lor va ajunge vreodată în cosmos.
Cooperarea se baza pe aranjamente internaţionale în cadrul cărora sovieticii asigurau, de obicei, atât infrastructura necesară lansărilor spaţiale, cât şi majoritatea specialiştilor, care aveau deja extrem de multă experienţă. În ceea ce priveşte România, dar nu numai ea, situaţia a fost mult mai nuanţată.
România cosmică
Poate că acum multora dintre noi ni se pare greu de crezut, dar decenii la rând ţara noastră a dezvoltat un "program spaţial" deosebit de complex. Un program care a dus în cosmos o Românie îndeajuns de evoluată din punct de vedere tehnologic încât să contribuie semnificativ la dezvoltarea acestui domeniu de vârf al cunoaşterii.
Primul obiect "Made in România" care a ajuns în spaţiul extraterestru a fost detectorul de radiaţie cosmică instalat la bordul satelitului "Interkosmos 6".
În anii 1974, 1975 şi 1977, alte instrumente de acelaşi tip au urcat în ceruri la bordul sateliţiilor "Cosmos 690", "Cosmos 782", "Interkosmos 17" şi "Cosmos 936". În cursul anului 1978, "Interkosmos 18" a avut la bordul său câteva magnetrometre construite de specialiştii români, precum şi instrumente pentru studiul plasmei cosmice.
Anul următor, un detector de raze cosmice a fost instalat pe "Cosmos 1129", iar un al doilea a ajuns la bordul staţiei "Saliut 6".
Alte instrumente româneşti de cercetare avansată au ajuns în spaţiul cosmic în anii 1980, 1982, 1985, 1986 şi 1989, atât la bordul altor sateliţi din gama "Cosmos" (1514, 1781, 2044), cât şi al staţiei spaţiale "Saliut 7".
Abia după căderea "Cortinei de Fier" s-a aflat că o bună parte a programului spaţial sovietic a avut şi o importantă componentă militară. Dar asta nu era o situaţie excepţională: nici americanii nu au neglijat această componentă în cadrul programului lor spaţial.
În ceea ce-i priveşte pe ruşi, în categoria aplicaţiilor militare s-au înscris majoritatea sateliţilor din programul "Cosmos". Plasaţi pe orbite aproape identice, cele peste 2.300 de aparate cosmice lansate sub acest nume, plus experimentele efectuate la bordul lor au alcătuit infrastructura a ceea ce s-ar fi dorit să fie "Războiul stelelor", în variantă sovietică.
Participanţi la proiectele cosmice civile, savanţii şi tehnicienii români dobândiseră deja un bun renume în comunitatea ştiinţifică internaţională. Iar expediţia cosmică a lui Dumitru-Dorin Prunariu, departe de a fi doar o concesie de natură politică făcută de URSS, a fost în foarte multe privinţe recunoaşterea unei valori deja consolidate în acest domeniu.
Decizia ca fiecare ţară comunistă să trimită un om în spaţiul cosmic fusese luată încă de pe la mijlocul anilor ’70. Selecţionarea şi pregătirea propriu-zisă a viitorilor cosmonauţi a demarat ceva mai târziu, pe la sfârşitul anilor ’70. Într-o lume a orgoliilor "frăţeşti" a fost nevoie de tratative laborioase pentru stabilirea ordinii în care aveau să plece în cosmos trimişii fiecăreia dintre ţările socialiste. Decizia finală a aparţinut însă URSS. Care a decis că primii lansaţi vor fi reprezentanţii Cehoslovaciei, Poloniei şi al Republicii Democrate Germane. Era o decizie strict politică ce avea în spate iluzoria reparaţie a unor mari suferinţe îndurate de aceste ţări din partea sovieticilor în perioada post-belică.
Odată stabilite aceste "priorităţi", URSS a decis că restul ţărilor socialiste îşi vor trimite oamenii în cosmos în ordinea alfabetica a numelui lor. Partea proastă a fost că ei s-au referit la ordinea conformă alfabetului chirilic. Astfel se face că, spre exemplu, cosmonautul din Vietnam a ajuns în spaţiu înaintea celui din România, căci V-ul latin a fost echivalat cu B-ul slavon.
Dar această "discriminare" alfabetică a avut pentru noi şi o parte bună: fiind ultimul trimis în spaţiu, românul Dumitru-Dorin Prunariu a beneficiat de încă doi ani de pregătire, atât fizică, cât şi teoretică. Fapt care s-a regăsit din plin în performanţa lui spaţială: el a fost singurul cosmonaut nonsovietic care a obţinut calificative maxime la testele şi examenele finale şi a reuşit să-şi execute absolut toate sarcinile pe care le avea de îndeplinit acolo sus, în cer. Iar această recunoaştere nu a venit din partea vreunui oficial român, ci chiar de la specialiştii sovietici. Specialişti care, sincer vorbind, nu ar fi avut nici un motiv să ne laude: după teribilul an 1968, când conducerea de la Bucureşti a refuzat să participe la invazia "frăţească" a Cehoslovaciei, România socialistă era considerată "oaia neagră" a lagărului comunist.
Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - România în odiseea spaţială
