Mult carnaval, putin bal

Literatura romana nu are nici un roman in care sa gasesti feeria unui bal precum acelea din bine cunoscutele "Pe aripile vantului" sau "Ghepardul".

Nu i-a interesat pe scriitorii nostri balul ca felie autentica de viata? Nu au avut scriitorii acces in marile saloane sau nu prea au avut in ce mari saloane sa mearga? Cate ceva din toate acestea. Si cum de cele mai multe ori scriitorul este o oglinda a vremii sale si este normal ca scrisul sa reflecte mediile sociale pe care le-a traversat, constatam ca pe ai nostri nu i-a "traversat" decat dorinta de a satiriza moravuri sociale plasandu-si personajele in toiul unor baluri mascate. Este adevarat ca marturii despre baluri si serate fastuoase tinute in marile case de romani aflam prin paginile de memorialistica ale Marthei Bibescu sau ale Reginei Maria ori ale altora, dar literatura noastra de fictiune are o lipsa la acest capitol. Criticul literar Felix Narcis Nicolau explica aceasta prin faptul ca "scriitorii nostri au cunoscut bine mediile de mahala si pe cele intelectuale, mai putin pe cele aristocratice. In aceasta consta si vitalitatea literaturii romane: o literatura balcanica, in care clasele sociale se amesteca si care nu-si uita interesele pragmatice nici pe timpul sarbatorii. Asadar, mai degraba balci si carnaval decat bal propriu-zis".

CHIRITELE. Spre deosebire de multi scriitori romani, Vasile Alecsandri, boier cu mosie la Mircesti, si-a dus personajele la baluri. Este adevarat ca face aceasta pentru a ridiculiza oameni de tipul coanei Chirita, care vor sa se ridice pe scara sociala. In piesa "Chirita in Iasi sau doua fete si-o neneaca", Chirita, sotia mosierului provincial Grigori "ot Barzoieni", vine pe un viscol cumplit dintr-un sat indepartat in "capitalia" Moldovei spre a le gasi soti bogati fetelor sale, Aristita si Calipsita. Ce fericita este cucoana Chirita cand participa la balul dat de vaduva Afin, ea care visase indelung la "suarelele" si balurile din Iasi! Venita la bal, se crede deja o doamna fina din inalta societate, cand ea nu este de fapt decat ridicola, snoaba si inculta. Anticipand "D’ale carnalului" de Caragiale, "Iasii in carnaval" este o farsa bazata pe o incurcatura in care Alecsandri satirizeaza frica de revolutie a stapanirii si reticenta la nou. Momentul este pe la 1845, putin inainte de Revolutia burgheza. Postelnicul Lunatescu viseaza ca niste "revoltanti" mascati in irozi pun la cale un complot cu ocazia unui bal mascat. Aventurile de la balul real la care participa Lunatescu scot la iveala exact acea teama de schimbare.

MASTI. Cu piesa "D-ale carnavalului", Caragiale ne introduce in lumea micii burghezii din periferie, care mimeaza stangaci high-life-ul. Personaje precum Nae, Didina si Catindatul la perceptie sunt manate nu atat de ambitii politice, cat de faptul de a face parte din lumea buna a societatii. Ei traiesc intr-o lume care imita obiceiurile lumii distinse, iau parte la balurile de cartier, unde se tes intrigi, se tachineaza, se "magnetizeaza", si amorul este "tradus". Toata satira piesei se invarte in jurul incurcaturii cu privire la "Bibicul" care incornoreaza de doua ori, dar care ramane in continuare amantul celor doua femei, Mita si Didina, fara a fi descoperit de amantii lor oficiali, cu toata tevatura produsa pe parcursul balului mascat la care participa toti. Fundalul incurcaturilor este punctat de indicatii scenice care ne redau atmosfera de bal: se danseaza valt, polca, mazurca si cadril, dar nu acestea sunt importante, desigur, in economia piesei.

PETRECERI CU DANS. Daca nu avem bal in sine, avem petrecere cu dans si informatii despre balurile epocii in romanul "Ciocoii vechi si noi" al lui Nicolae Filimon. Edificatoar este capitolul "Muzica si corografia in timpul lui Voda Caragea". La Dinu Paturica, in camera din beciul postelnicului, dupa masa grandioasa data de "ciocoiul nou", sosesc la urma lautarii si femeile, fara de care n-ar avea nici un farmec petrecerea. Sunt chemate "talanite", dar nu din cele ordinare, ci de soi: Arghira, cea mai frumoasa din toate si la care ravnea chiar si voda, Clamuca si Rozolina. Apoi soseste si orchestra de "muzica nemteasca a Niculescului" pe ale carei acorduri, barbatii invita chiramele (adica doamnele) la dans si se "dedau cu furie la toate exercitiile corografice obisnuite in timpul acela". Si au dansat ce era la moda, iar la urma, nemultumiti, ciocoii au cerut si ceva mai ca la noi, hore si probabil un fel de manele, astfel ca totul parea un "sabat infernal". Desi doar in notele de subsol, autorul ofera informatii si despre adevaratele baluri care se tineau in casele marilor boieri si la curtea lui Voda Caragea, unde se dansa "tampeta", "minimasca", "valsu-mazurca", dar si "monotonul minet, dansul clasic al saloanelor europene, saltatoarea cracoviana a lesilor, cotilionul frantuzesc, vasul nemtilor si ecosezul adus din fundul Britaniei".

Alexandru Vlahuta descrie destul de firav un bal in romanul prea putin cunoscut "Dan", bal la care participa eroul pricipal, model al intelectualui neadaptat social, hipersensibil si romantic. Si Mihail Sadoveanu in "Neamul Soimarestilor" ne duce la un fel de bal, dar nu la curtea moldava, din pacate, ci la cea leseasca. B.P. Hasdeu in nuvela "Micuta" vorbeste si el despre un "bal masque", dar care se petrece undeva intr-un oras occidental, nu in Romania. La Camil Petrescu in "Ultima noapte de dragoste. Intaia noapte de razboi" apar petreceri cu dans, intalniri mondene la care lumea invata pasi de dans la moda, dar epoca balului in adevaratul sens al cuvantului apusese. Aflam in romanul "Princepele" al lui Eugen Barbu o festivite alegorica pe malul lacului Mogosoaia ce aduce cu un carnaval pagan, imitandu-l pe cel de la Venetia.

Grigore si Nadina din "Rascoala" lui Rebreanu intra intr-un restaurant de noapte in stil parizian, cu domni in frac si doamne decoltate, unde orchestra canta arii madrilene si sevillane, unde exista dansatoare spaniola. Atmosfera nu e de bal, doar este ceva mai elevata, si asta o face pe Nadina sa exclame la plecare: "Bine c-au inceput si Bucurestii sa devie mai civilizat, nu tot mititei, lautari si mojicie!"

"Zisera lautarilor sa cante pristoleanca, chindia, si jocul numit ca la usa cortului sau zoralia. Atunci sa fi vazut zel si infocare!" - Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi

LITERATURA ROMANA N-ARE SCRIITOR SALONARD

De origine modesta, IL Caragiale a oglindit cu har in teatrul sau lumea mahalalei, a negustorimii si a micii burghezimi De ce nu avem o reprezentare a balului in romanele romanesti? Explica Felix Narcis Nicolau: "Balul in forma sa clasica - divertisment aristocratic cu muzica elevata, delicatese gastronomice si o anumita eticheta de salon - se regaseste rar in paginile scriitorilor romani. Literatura noastra este de esenta rurala, iar in timpurile mai noi si-a facut aparitia si eroul de formatie intelectuala. Dar cel care-si castiga existenta dintr-o profesie de tip intelectual impartaseste, oarecum, soarta exacta si rutiniera a functionarului. Literaturii romane ii lipseste scriitorul-salonard. Boierii scriitori - de pilda fratii Golesti ori cei din familia Hurmuzachi - si-au investit talentele in opere cu caracter istorico-sociologic, juridic, lingvistic si pedagogic. Nu o sa gasim la ei acea morbidezza, detasarea eleganta, a sicilianului Tomaso di Lampedusa, autorul sicilian al romanului «Ghepardul». Niciodata Principatele Romane nu au atins nivelul de civilizatie care sa favorizeze existenta salonului artistico-literar, asa cum functiona el pe timpul clasicismului francez. Scriitorul roman descrie hore, praznice, balciuri (Slavici, Sadoveanu, Rebreanu), serbari alegorice organizate de catre vreun domnitor (Sadoveanu, E. Barbu) sau carnavaluri de mahala (Alecsandri, Caragiale). Rareori publicul este atent la frumusetea muzicii, a dansului, rareori poseda el acel ...sprit de finesse in conversatie".

DUPA GUSTUL LUI VODA Autorul controversatului roman "Princepele", Eugen Barbu, descrie fastuoasa petrecere de pe malul lacului Mogosoaia la care sunt invitati de catre Princepe toti marii boieri ai vremii ca pe o petrecere neconventionala, menita sa aduca omagii virilitatii si fertilitatii. Este, de fapt, un prilej ca inalta societate sa petreaca asa cum era invatata: mese opulente, afisarea unui lux intrecand limitele bunului simt si mai ales dezlantuirea instinctelor sexuale. Este descris in roman desfraul la curtea unui voda neprecizat istoric, tocmai pentru ca era ceva caracteristic tuturor curtilor fanariote de la noi. O SERBARE CAMPENEASCA CU SFARSIT ORGIASTIC Iata cateva mostre din "arsenalul" ce compune atmosfera carnavalului de la Mogosoaia: "Gurile de margaritar, rochiile de tersanel, ghiordiile, zabunele de sandal de Venetia, in zavase de sapte foi de lastra, captusite cu tafta leseasca suceau mintile fetelor tinere ce se gandeau in acea seara cu ce bas besliu de negustor sa se culce ca sa dobandeasca si ele o asemenea stralucita podoaba ce le-ar inlesni drumul spre paturile si mai nesatule ale lumii mari". Petrecerea presupunea si o vanatoare, in fata Princepelui aducandu-se un tap cu peruca ce avea o lumanare aprinsa pe frunte, semn al triumfului virilitatii, fertilitatea feminina nefiind nici ea uitata in reprezentarile carnavalesti. Mastile sugerau din plin sarbatoarea pagana la care boierii participau cu atata frenezie, iar punerea in scena a motivelor cu conotatii sexuale nu era decat un preambul la imperecherile care urmau sa se intample ceva mai tarziu, din motive si interese urmarite de fiecare. MANE GHIUZEL SI VALT DRACESC La "balul masche" din "Iasii in carnaval", Alecsandri ne spune ceva si despre dansurile care se practicau la petrecerea din sala Teatrului capitalei moldave, prin vocea mastilor sale: "Mazurca… valtul… polca… hora". Si macar ca un turc aflat si el la carnaval cere "man... ghiuzel, ghiuzel", adica un "cantec frumos, frumos" - ca doar nu de azi, de ieri avem manele pe pamantul stramosesc - un mascat in drac cere muzicantilor: "Va poruncesc, in numele lui Scaraotki, sa-mi cantati un valt dracesc… ca de nu, va umflu pe sus!". A avut castig de cauza.