Satul cu patru biserici

Mai de mult, satenii le treceau pragul cu frica lui Dumnezeu. Acum, turistii le fotografiaza de zor, dorind sa imortalizeze o parte din sufletul satului romanesc.

Esti locuitor al Capitalei sau esti doar in trecere pe aici. Unde sa mergi sa iei o gura de aer curat si sa vezi in acelasi timp ceva frumos, plin de autenticitate? In orice ghid turistic al Bucurestilor, la loc de cinste gasesti scris: Muzeul Satului / The Village Museum / Le Mus...e du village. Odata intrat in curtea muzeului in aer liber, te poti orienta dupa indicatoare spre zona tarii care te-ar interesa mai mult sau te poti lasa in voie, purtat de instinctul tau de trecator prin satul reconstituit in Capitala cu gospodarii rurale, cu tot dichisul lor originar. Si daca este sat, constituit dupa toate canoanele strabunilor, ulitele lui te vor duce si la biserica. Si n-o sa gasesti numai una, ci patru. Toate sunt foarte vechi, din lemn, si au niste povesti pe care este musai sa le cunosti.

DRAGOMIRESTI. Satenii din Dragomirestii de Maramures nu se lasau deloc convinsi de domnii de la Bucuresti care le cereau biserica pentru muzeu. Aveau inca una din 1909, dar le placea si aceasta de la 1722. Se rugasera ei probabil destul de mult ca Dumnezeu sa le arate un semn pentru a sti daca e bine sa dea biserica pentru muzeu sau nu. Si era inca zapada in primavara lui 1936, iar in noaptea de Inviere, ninsoarea stransa pe acoperis a facut sa se prabuseasca turla. Oamenii au inteles atunci ca acesta este semnul. Muzeograful Aurelia Tudor a fost in Dragomiresti si ne povesteste: "Fundatiile Culturale Regale au ridicat o troita pe temelia de piatra de la Dragomiresti, pentru a aminti ca biserica de lemn a fost stramutata in Muzeul Satului. Un dulgher de acolo, din sat, care avea atunci vreo 6 ani, mi-a spus ca a vazut cum s-a taiat panza dintre barne cu lama, cum s-a marcat fiecare barna si s-a urcat in tren. Mi-a povestit despre Mihai Pop, cum statea el cu ochelarii pe nas, cum ii inghetase mana pe carnetel desenand fiecare secventa de pe peretii bisericii. Acest carnetel se gaseste la Institutul de Arte Grafice din Cluj". Biserica din Dragomiresti se construise pe locul uneia ridicate de o femeie in amintirea sotului ei mort in luptele cu tatarii la 1686. Din nefericire, tot tatarii au ars si ctitoria ei, asa ca, la 1722, satenii au inaltat biserica pe care o admiram noi acum in muzeu.

Langa biserica din Dragomiresti se odihnesc osemintele fostului director Gheorghe Focsa (1903-1995)

TIMISENI. Trecand pragul micutei biserici gorjene, te izbeste in mod placut mirosul ca de ciocolata al lemnului vechi. Snurul nu te lasa sa intri decat in pronaos, in "biserica femeilor", cum se zicea. Dar si de aici simti linistea si racoarea. Parca auzi glas de tarcovnic, parca vezi cadelnita, lumanari si credinciosi ascultand cu luare aminte liturghii. Amintirea tuturor e prinsa bine ca intr-un imens tablou votiv in peretii de scanduri. Biserica aceasta, datand de la 1773, a fost adusa aici din Timisenii de Gorj in 2002, cand satul a fost afectat de exploatarea miniera. Biserica este valoroasa nu doar pentru vechime si arhitectura in sine, ci si pentru picturile interioare si exterioare.

RAPCIUNI. Aproape de iesirea spre Herastrau se afla Biserica din Rapciuni, Neamt, adusa aici spre a fi salvata de apele lacului de acumulare de la Bicaz, impreuna cu bordeiul din acelasi sat, ambele fiind reprezentative pentru arhitectura din zona. "La Rapciuni exista un lucru foarte interesant. In pridvor sunt consemnate in carbune intamplari care au marcat comunitatea. Se vorbeste despre incendii, invazii de lacuste, lucruri deosebite din viata satului. Este un fel de cronica ce se pastreaza peste timp, nu este o pisanie, sunt fapte pe care oamenii au tinut sa fie trecute pe grinda, nu pe o carte, ci acolo, in vazul tuturor. Toata lumea care intra in biserica isi ridica ochii si vedea scrisul, pentru a nu uita acele intamplari", explica Aurelia Tudor.

Altarul bisericii din Timiseni, in care doamna Ioana, supraveghetoarea, are binecuvantare sa intre pentru a face curatenie

TUREA. Biserica de la Turea, judetul Cluj, este o bijuterie, parca pentru niste papusi, atat este de mica. A fost adusa in Bucuresti de Alexandru Tzigara-Samurcas, care a vrut sa o expuna in interiorul Muzeului de Etnografie si Arta Nationala, in 1909. A ales-o special atat de mica (12/5 m), dar s-a gandit ca si-ar pierde totusi farmecul daca n-ar fi in aer liber, si astfel a tinut-o in depozit, negasindu-i locul. In 1948, Gheorghe Focsa, directorul de la Muzeul Satului, a adus-o aici. A fost transportata in mai multe randuri, iar pe chitanta care insotea masina scria "barne de lemn" si abia intr-un colt, discret, "biserica de lemn". Cuvantul biserica era interzis. Se afla in sectorul nou al muzeului, in apropierea Palatului Elisabeta, vecinatatea ei fiind preferata pentru diverse momente de festivitate: Ziua Doljenilor, a Oltenilor, a Mehedintenilor.

CEREMONII. Si daca este sat cu biserici, sunt si slujbe uneori. Ei, nici chiar asa des, la momente deosebite. De exemplu, angajatii muzeului au avut parte chiar de o Inviere la Dragomiresti, dupa 1989, pe cand era ministru al Culturii Ion Caramitru. Anul urmator insa, pe cand asteptau frumos momentul sfant, inainte de miezul noptii a venit un functionar de la minister si a lipit afisul la intrare: slujba interzisa. Degeaba pompieri, salvare si politie angajate. N-a vrut dom’ ministru. Altfel, la bisericile din Muzeul Satului, de-a lungul timpului s-au facut si cununii, si botezuri, si slujbe de sfintire. Chiar si inmormantari. Strainii, chiar casatoriti fiind si de o alta religie, ar vrea sa se cunune aici cu preoti ortodocsi, pentru a obtine un "certificat" din Muzeul Satului. Sunt insa refuzati politicos.

Tinda bisericii din Rapciuni, pe a carei grinda sunt consemnate diferite evenimente din viata satului

Biserica din Dragomiresti, greco-catolica

PARACLISERUL

A fi paracliser inseamna a avea grija de lucrurile, de ordinea si de curatenia dintr-o biserica. Doamna Ioana Stan este cel mai inimos paracliser pe care l-am cunoscut. Ingrijeste cu atata drag de biserica ei din Timiseni, ca ai crede ca dintr-un moment intr-altul trebuie sa apara parintele sa inceapa slujba. Cand i-au adus-o in 2002 era tare mahnita. Ii luasera casuta de la Ceauru, de care avusese grija cinci ani si pe care o cunostea ca pe propria casa, fiecare ungher si lucrusor. Matura, varuia, stergea praful, lucra prin gradinita, ca la casa ei. I-au dus-o la Muzeul Taranului Roman. A plans atunci, recunoaste. Asa cum au plans si dupa ea copiii pe care ii ingrijise la centrul din Maldarasti, inainte de a veni in muzeu. Dar incet-incet a prins drag si de bisericuta din Timiseni. Face curat cam la o saptamana-doua, depinde cum se prinde praful. Scutura covoarele oltenesti, pe care le-a cerut sa-i fie aduse ca "sa fie frumos si la mine". Intr-un an, de Mihail si Gavril, satenii din Timiseni au venit sa faca o slujba la fosta lor bisericuta si "tare s-au bucurat sa o gaseasca ingrijita bine la noi". La plecare ne-a condus pe carare si ne-a spus ca anul acesta iese la pensie. Pacat!

AU TOMNIT CATE CEVA Ana Barca, istoric de arta si director pentru patrimoniu in cadrul Muzeului National al Satului "Dimitrie Gusti", ne-a povestit cum, in Maramures, a participat la o sarbatoare de celebrare a mortilor, care se numeste Luminatie. "O batrana care ingrijea un mormant special pentru sarbatoare imi spunea cu drag: «Pai eu am tomnit (aranjat) acolo, in muzeu, o casa, impreuna cu sora mea. Am pus lucruri acolo, am tomnit ruda, laicerele, covoarele…». Mi s-a parut extraordinar ca mai poti intalni, dupa 50 de ani, pe cineva care isi aminteste ca a adus o contributie la formarea Muzeului." AVEM SCOALA DE RESTAURATORI DE BISERICI DIN LEMN Cine restaureaza atunci cand este nevoie monumentele de lemn din Muzeul Satului? "Totul se face dupa un proiect de arhitectura. Este nevoie de un arhitect de proiect, de un inginer de rezistenta uneori, o antrepriza de dulgheri si de un biolog conservator. Un lucru imbucurator este ca s-a format o scoala de restauratori de biserici de lemn in Romania", a afirmat Ana Barca, doctor in arhitectura rurala. Foto: Biserica Dragomiresti, la instalarea in muzeu MARTOR AL VREMURILOR SALE Biserica din Timiseni este din 1773, dupa anul inscris pe icoanele imparatesti, pictate de Mihai si Gheorghe Zugravu. Este construita din barne de stejar, cioplite cu securea in patru fete si imbinate in coada de randunica, demonstrand abilitatea si maiestria mesterilor din Oltenia. Portretul votiv al primarului Petru Diaconescu ni-l infatiseaza in costum popular gorjenesc, iar alaturi de el apar doi boieri in tinuta de epoca. Biserica devine astfel un martor al epocii in care a fost realizata.