Cu Crucea în tramvai

Priveam fără nici o grijă pe geamul aburit de căldura amestecată cu umezeala ploii. O doamnă abia urcată în tramvai mă roagă să-i ţin o pungă din plastic, mare şi curată. Mai multe motive de suprindere: mă gândeam că nu voi putea ţine nici măcar câteva minute ditamai pungă, deşi n-aveam nici un temei să cred că acolo ar fi înghesuit pietre de moară.

Dar chiar şi aşa, nu pricepeam de ce doamna nu a lăsat pur şi simplu jos punga, deşi, repet, nu părea că îi rupe mâna. O iau şi îmi dau seama că în pungă ducea două radiografii extrem de uşoare sau, cum le spun specialiştii, filme pentru înregistrarea imaginilor electronice computer tomograf.

Doamna, cu părul cenuşiu ca şi taiorul, trecută de 60 de ani, se uită la mine cerând înţelegere. Nu m-am simţit prea bine, având convingerea că pe faţa mea se vedea cu ochiul liber toată suprinderea din lume. "Le car de câteva luni de la un spital la altul, fără umbră de speranţă din partea medicilor. E acolo boala grea de care suferă copilul meu. Ori de câte ori cutez să mă gândesc ce arată blestematele alea de filme simt că mă lasă puterile, că nu le mai pot duce. Şi atunci caut să împart povara asta cu cineva."

Blestematele de filme arătau tumori, recidive, nenorociri, toate adunate fără nici o logică în trupul copilului ei. Instaneu, mi s-a părut că punga devenise un calvar.

Doamna plângea liniştit. S-a aşezat discret pe un scaun şi mi-a cerut punga cu destinul copilului ei. Abia atunci am înţeles că am avut marea şansă de a ajuta o biată mamă necăjită să-şi ducă crucea. Mi-a mulţumit într-un mod îndatoritor şi m-a lăsat în pace definitiv.

Doamna cu punga şi-a întors faţa şi privea resemnată pe geamul cenuşiu şi aburit. Continua să-şi facă datoria de mamă. Îşi ducea singură crucea până la capăt. Până în vârful Golgotei.