Mersul spre viaţă

În repetate rânduri, reputatul chirurg Mircea Beuran, şeful Clincii Chirurgie de la Spitalul de Urgenţă Floreasca, îi spunea mamei, după operaţie: mai întâi să se ridice şi să stea la marginea patului, apoi să rişte câţiva paşi, pentru ca treptat să se plimbe pe holul spitalului ca pe bulevard. Nu-i lucru uşor pentru un operat, mai ales când are peste 80 de ani.

Dar explicaţia profesorului este pilduitoare, chiar şi pentru un pacient de două ori neputincios: din cauza tăieturii masive, dar şi din cauza bătrâneţii. Omul operat, care nu se mişcă, este ca o apă care se transformă într-o baltă, lipsită de oxigen, pustiită de viaţă, spune profesorul. Zilele trecute, citeam o ştire şi mi-am adus aminte de aceste cuvinte. Un grup de medici americani de la Universitatea Wake Forest au demonstrat acum exact ceea ce profesorul Beuran recomandă de mult pacienţilor săi. Acestora le cresc şansele de a se recupera şi de a sta mai puţin în spital dacă se mişcă, dacă fac exerciţii uşoare. Bolnavii care zac în pat perioade lungi sunt în mare pericol. Vindecarea lor este mult întârziată, muşchii  li se slăbesc, se confruntă cu dificultăţi de concentrare şi cu un fel de stres specific persoanelor operate. Mersul pe jos readuce muribundul la viaţă. Este cel mai bun exerciţiu fizic atât pentru persoanele sănătoase, cât şi pentru cele suferinde. Chiar şi atunci când operatul arată ca un robot în reparaţie capitală, cu sonde, cu hrană şi respiraţie artificiale, el nu trebuie să lâncezească în pat. Primii paşi, după un popas la "reanimare", sunt o victorie. Aduc încredere, putere de a lupta cu boala, optimism. Americanii au făcut un studiu pentru a ajunge la această concluzie. Profesorul Beuran studiază fenomenul zilnic, oră de oră. Şi acolo unde nu merge cu vorba, profesorul îşi ia pacientul de braţ, spre a-l învăţa mersul spre viaţă. Amănunt ce nu se găseşte în nici un fel de studiu.