Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Potrivit teoriilor atașamentului, rolul relației părinte-copil nu vizează doar supraviețuirea (speciei), ci și deprinderea afectelor care-i vor marca individului viața. Dar ce este, mai precis, atașamentul? Și de ce este acest proces atât de important? John Bowlby, unul dintre pionierii psihiatriei moderne, propunea următoarea definiție: „Atașamentul reprezintă o clasă de comportamente sociale cu funcție specifică, în mod esențial aceea de a putea menține proximitatea cu altă ființă a propriei specii, considerată mai puternică și în măsură să ofere protecție”.
Tipare pentru toată viața
Tot psihologul britanic a elaborat și o teorie cuprinzătoare a atașamentului, în încercarea de a explica anumite tipare comportamentale caracteristice nu doar bebelușilor și copiilor mici, ci și adolescenților și adulților, tipare urmate toată viața. Dar să le facem loc, cu mențiunea că, potrivit savantului John Bowlby, atașamentul s-ar dezvolta în patru etape: 1. etapa de preatașament - de la naștere până la 6 săptămâni; în această perioadă comportamentul este turnat în răspunsuri reflexive determinate genetic, cu valoare de supraviețuire; 2. etapa atașamentului de acțiune - de la 6 săptămâni până la 6-8 luni; în această fază copiii mici se orientează și răspund interacțiunilor, având o mai mare preferință pentru mamă; 3. etapa atașamentului delimitat - de la 6-8 luni până la 18 luni-2 ani; specific acestei perioade este atașamentul față de mamă, copilul manifestând anxietate de separare dacă aceasta se îndepărtează fie și pentru scurt timp.
Când scade anxietatea de separare
Ultima etapă? „A patra etapă de atașament - după 18 luni-doi ani - marchează închegarea relațiilor reciproce”, aprecia John Bowlby, citat de psihologa Elena-Carmen Țupa în studiul „De mână cu rușinea la psihoterapie” (Curtea Veche, 2022). Mai exact? „Copilul construiește progresiv o reprezentare internă a persoanelor pe care-și bazează atașamentul, reprezentare care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absența și să anticipeze întoarcerea lor. Anxietatea de separare începe să scadă începând cu vârsta de trei ani”.
Atașamentul securizant (autonom)
La rândul ei, psihologa Mary Ainsworth a clasificat atașamentul în patru mari categorii: atașamentul securizant (autonom), atașamentul evitant (care respinge), atașamentul ambivalent și atașamentul dezorganizat. Să le deslușim pe rând: „Atașamentul securizant se bazează pe relația cu o mama caldă, atentă, bine adaptată rolului de părinte. Bebelușul dezvoltă astfel încredere, pe care o acordă inițial doar persoanelor care-l îngrijesc. În timp, se instalează în propriile limite de confort afectiv, pe care le comunică celor din jur, dezvoltând în acest mod bariere sănătoase care-l feresc de dezechilibre emoționale. Ulterior va profita la maximum de oportunitățile pe care i le va oferi viața, încrederea permițându-i să exerseze capacități de lider”, aprecia Mary Ainsworth.
Atașamentul evitant (care respinge)
În completare: „Adultul cu un astfel de atașament (securizant) este, de fapt, un atașat autonom, care și-a câștigat independența prin acordarea și receptarea încrederii încă de la începutul vieții. Va oferi inclusiv partenerului siguranță”. La polul opus atașamentului autonom se găsește atașamentul evitant. „Acesta este caracteristic relației cu o mamă care-și respinge bebelușul, indisponibilă, sau care face față cu greu nevoilor copilului, dorindu-și ca acesta să se descurce mai degrabă singur. Așa rezultă adultul cu atașament dezinteresat (indiferent), care nu agreează intimitatea. De fapt, de teamă să nu fie rănit din nou, respinge afectivitatea celuilalt, generând un caracter rece, distant”.
Atașamentul ambivalent
„În acest caz este vorba despre relația cu o mama atentă, dar veșnic neliniștită, anxioasă sau depresivă, o mamă care nu reușește să-și înțeleagă bebelușul, neoferindu-i protecția și siguranța necesare. Copilul cu atașament ambivalent are tendința să stea lipit de mamă, dar și să plângă intens la cea mai scurtă despărțire. Acest raport generează dependență, victimizare, ceea ce conduce la neajutorarea învățată. Ca adult va dezvolta un atașament preocupat. Nu va fi capabil să fie independent, nu va avea încredere în nimeni și nimic, se va teme toată viața de ipotetice despărțiri. Va încuraja, în schimb, stilul «lipitoare», adică va fi foarte posesiv în relațiile intime”, a mai semnalat Mary Ainsworth.
Atașamentul dezorganizat
„Furia parentală, care poate lua forma unui abuz fizic sau emoțional, este de două ori mai devastatoare pentru un copil. Este în joc răspunsul biologic al micuțului pentru frică. El nu este capabil să interpreteze motivațiile comportamentului agresiv al părinților, fiind vulnerabil ideii că el este de vină pentru teama, retragerea sau disocierea părinților. Peste ani, ca adult, va dezvolta un atașament dezorganizat. Va fi un inadaptat care-și va căuta alinarea în fel și fel de dependențe (alcool, droguri etc.), nefiind capabil să-și asume rolul de părinte sau de partener”, a încheiat Mary Ainsworth.
„Atașamentul reprezintă o clasă de comportamente sociale cu funcție specifică, în mod esențial aceea de a putea menține proximitatea cu altă ființă a propriei specii, considerată mai puternică”, John Bowlby, psihiatru
„Atașamentul securizant se bazează pe relația cu o mama caldă, atentă, bine adaptată rolului de părinte”, Mary Ainsworth, psihologă
