Caietul de dictando şi vraja lui Brâncuşi

"Vă rog să aveţi încredere în ce vă spun eu, nu există în lumea largă un public mai cald decât publicul românesc. Simţi atâta căldură venind din rândul spectatorilor spre scenă încă de la ridicarea cortinei încât îţi creează o stare de stimulare să interpretezi cât mai bine rolul.

" Este confesiunea unui foarte mare actor din speţa aceea atât de rară de actori doldora de har, dar şi de o inteligenţă de excepţie. Îi spun că trăiesc tristeţea cum că nu e România o ţară mai mare şi mai puternică, că nu are destul neon pe firma ei, astfel încât să ajungă la cele mai înalte premii mondiale actorii ei de excelenţă, oamenii de artă, de valoare teribilă ai ţării noastre. Îmi împărtăşeşte părerea. "Cu ce ar fi mai prejos Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Gheorghe Constantin şi atâţia alţii faţă de marile vârfuri ale actoriei mondiale. Şi, fiindcă l-am pierdut în aceste zile pe Dinică, vă spun că eu, care, recunosc, sunt orgolios, în cazul a trei actori români am stat în culise uitându-mă fermecat la teribilele interpretări. Unul din cei trei era Gheorghe Dinică. Avea genialitate. Să nu ne ferim de cuvinte. Şi, fiindcă a venit vorba de geniile româneşti, simt nevoia să vă istorisesc ceva despre Brâncuşi. Când eram cu «O scrisoarea pierdută» în turneu prin America am vizitat Muzeul de Artă din New York. În faţa operelor lui Brâncuşi din muzeu, vizitatorii stăteau uluiţi zeci de minute. Conducerea muzeului a fost nevoită să pună în faţa sculpturii lui Brâncuşi o bancă lungă care a ajuns să fie lustruită precum oglinda de atâta folosire. Sute şi mii de oameni poposeau privind cu adâncă reculegere opera genială a lui Brâncuşi. Parcă erau într-o catedrală. La celelalte celebrităţi nu se întâmpla asta. Nici la Picasso, nici la ceilalţi."

Îl întreb pe Mircea Diaconu ce comentarii a făcut el şi ce vorbe a spus Dinică atunci când nu se filma imediat după senzaţionala scenă din "Filantropica", în care Dinică, textierul pentru cerşetori, îi spunea profesoraşului sărac: "Profesore, cât câştigi tu ca să-ţi permiţi să ai demnitate?". Cu surâsu-i atât de deştept şi plin de nuanţă, Mircea Diaconu răspunde: "N-aţi vrea să ştiţi ce discuţii am avut cu Dinică după ce-am filmat secvenţa asta".

Îmi dă dreptate când nu fac economie de cuvinte şi nu bag silicoane să umflu aprecierile atunci când spun că filmul "Filantropica" al lui Nae Caranfil are scânteieri de geniu. E de o inteligenţă şi de o fantezie care te uluiesc. Îl rog pe maestrul Diaconu, care figura în distribuţiile celor mai multe filme româneşti, să-mi spună cum de reuşea să sufle duh omenesc peste personajele construite în scenarii filmelor înainte de 1989, ca eroi atât de perfecţi încât nu puteau exista şi plictiseau publicul.

"De la început le atrăgeam atenţia realizatorilor să mă lase pe mine să joc rolurile acelea de eroi nefiresc de pozitivi, să am gesturi omeneşti, să am părul uns cu prea multă briantină, să rostesc uneori antipatic replicile băgându-mă cu gura-n sufletul interlocutorului, să aduc ceva natural în aceste personaje. Îmi dădeau voie ştabii, zicându-mi să turnăm şi o scenă cu interpretarea impusă de ei. Îi refuzam cerând să mă lase să joc numai cum cred eu. Fiindcă, dacă exista o dublă, ar fi montat în film scena impusă de ei. Aşa făcea şi Dinică."

Atâta pasiune punea Mircea Diaconu în rolul jucat seara încât nu putea adormi şi în cămăruţa lui cu chirie se apuca să scrie literatură, să-şi aşeze gândurile pe un caiet de dictando. Într-o noapte a constatat că nu mai are creion şi a ieşit pe stradă în miezul nopţii să caute un ciot de creion. Întrebându-i pe rarii trecători, ca un înnebunit după fumat care a rămas fără ţigări. O patrulă de miliţieni i-a dat un chiştoc de creion. S-a întors în pas alergător în cămăruţa lui cu chirie şi a scris pe caietul de distando simţirile lui până în zori.