I-a certat cerul pe oameni

Si atunci se suparase cerul pe oameni. Mai intai a inceput sa-i certe cu fulgere si tunete. Mai in toata tara tunetele bubuiau de porneau alarmele la masini, abia apoi cerul a deschis toate robinetele si curgea apa in prostie, ca intr-un apartament unde locatarul a uitat de contorizare si intretinere. Era unul din anii dupa schimbarea de macaz din 1989. La marginea comunei Beresti - Tazlau curge un parau prapadit, o caricatura de parau in mijlocul caruia daca pui o galeata ea se umple abia dupa un sfert de ora. Ani lungi paraiasul nu facuse nici un necaz locuitorilor frumoasei comune aflate intre Bacau si Onesti. Dar in acea vara, cand curgea cerul in nestire, paraiasul s-a umflat si s-a napustit asupra comunei. S-a pravalit nebuneste, umflat de ploi, asupra primelor case din Beresti - Tazlau si acolo prapadul a fost pana la prasele. La primele case lovitura apei a fost de knock-out. In calea puhoiului i-a iesit casa preotului. Parintele n-a apucat sa-i strige nevestei decat "tine-te de fereastra!", dar preoteasa n-a avut maini sa se agate de ceva, in ambele maini apucase sa aprinda cate o lumanare a ruga de zagazuire a puhoiului. Pe biata preoteasa au gasit-o peste cateva zile in malul dinspre barajul hidrocentralei, chircita, cu lumanarile in mana. Casele din mijlocul satului au avut la dispozitie mai multe minute de dezmeticit. Apa a atacat treptat si oamenii au putut sa se suie pe acoperisuri. Nu si-au carat pe acoperis, in graba, televizorul sau vreun covor, s-au suit pe acoperis cu purcelusii din curte, cu catelul si cu cativa saci cu grau. Acolo au vazut cum se infoia prapadul lichid si cum veneau alte acoperisuri de casa purtate de puhoi. Cand razvratirea apei s-a domolit, comuna arata ca o locuinta rascolita de talhari.

Pe ulite se intalneau perne cu bucati de usi, undeva intre rotile unui car, intr-o rana, se intepenise usa unui frigider. Oamenii cautau sa-si mai adune din mormanele dezastrului cate o farama din agoniseala lor de-o viata. Dar viata se ridicase in picioare si schita cativa pasi improvizati. Copiii mergeau la scoala, dar nu la scoala cea obisnuita, tineau orele intr-o casa din mijlocul Beresti-Tazlaului, unde doua camere scapasera de incrancenarea puhoaielor. Am intredeschis usa si am vazut-o pe profesoara de geografie vorbindu-le calm elevilor inghesuiti unii in altii despre zona subcarpatica. Se lupta sa puna pe picioare o farama de normalitate. Prin usa intredeschisa mi s-a parut ca vocea ei imi este cunoscuta. Cand am vazut-o, i-am amintit de articolul scris despre ea cu 10 ani in urma. Pe vremea aceea era primarita comunei, Ortansa era numele ei. O femeie inalta, energica, doldora de suflet. I-am zis in articol "Ortansa, primarita de 1,72 de suflet". Injghebasem discutia cu ea cu o intrebare mai aparte. Ce are in poseta? Si mi-a aratat. Printre hartiile cu tabelele insamantarilor se afla romanul Ilenei Vulpescu "Saruta pamantul acesta". M-am mirat. Si "Ortansa, primarita de 1,72 de suflet", mi-a zis: "Comuna noastra e intinsa pe colinele astea. Si cand ma duc la diverse case merg cu o sareta veche trasa de o iapa batrana care nu vede cu un ochi.

Si pana ajung in zonele mai departate, cu o mana tin haturile si cu cealalta mai citesc cate o pagina din romanul asta, care e pe sufletul meu." Cand era primarita, mi-a povestit ca "s-a mai umflat odata paraul, dar nu atat de nimicitor ca la viitura din saptamana trecuta". Au incercat sa puna saci cu nisip, improvizand un dig, dar satenii se temeau de volburile apei si atunci primarita "inalta de 1,72 de suflet" a insfacat prima sacul cu nisip, a intrat in apa pana dincolo de piept si a asezat primul sac zagazuitor. Instinctiv, le-a strigat satenilor "sunt aici!" si ei au urmat-o. Vorbele acestea, "sunt aici", le auzise la tatal ei venit pe culoarele spitalului din Comanesti, cand ei ii era greu in clipele nasterii. Ne-am revazut dupa 10 ani si amandurora ne tremura glasul de lacrimi.