Organele trebuie obligate să lucreze la capacitate ridicată

Umblă o vorbă cum că „funcţia creează organul”. Cu alte cuvinte, orice organ trebuie să lucreze la turaţie ridicată. Pentru tonusul ţesuturilor, pentru randamentul organului respectiv, acestea nu trebuie lăsate să lâncezească.

O confirmare a acestor concluzii înseamnă şi „topirea” muşchilor, micşorarea şi neputinţa lor la cei care rămân imobilizaţi la pat după o fractură, după o operaţie, după un infarct sau accident vascular cerebral. De aceea, se recomandă mişcare, chiar în cârje, exerciţii de recuperare pentru a obliga muşchii să funcţioneze. Viziunea nouă în ortopedie este ca, în majoritatea fracturilor, să se facă rearanjarea oaselor rupte prin intervenţie chirurgicală. Astfel, se scurtează timpul de imobilizare în ghips, după 3-4 zile omul se dă jos din pat, începe să umble mai întâi cu cadrul metalic, apoi cu cârje, în final cu baston, apoi pe propriile picioare. În operaţia de rearanjare a oaselor, se montează piese metalice pentru a susţine osul rupt, se grefează şuruburi, plăcuţe metalice, agrafe etc. Ei bine, aceste piese metalice trebuie extrase după 1,5-2 ani, pentru a obliga oasele să lucreze, nu să lenevească, ele se şubrezesc neîncărcate cu forţe. În timpul misiunilor cosmice, când luni de zile astronauţii nu sunt supuşi gravitaţiei, oasele neîncărcate de forţe se şubrezesc, apare osteoporoza. Este eronată şi părerea din popor „mi-am obosit ochii”. Profesor doctor Monica Pop, manager general al Spitalului de Urgenţe Oftalmologice, subliniază că ochii sunt făcuţi să lucreze la capacitate maximă. Dar dacă se chinuie, se înroşesc, lăcrimează, rezultă că au nevoie de ochelari sau dioptriile şi montajul ochelarilor sunt greşite. Un mare pericol apărut după pensionare este lipsa de activitate a creierului. Se poate prăbuşi tot organismul. Creierul trebuie antrenat, să fie prins în cât mai multe activităţi. Un pensionar trebuie să citească şi să comenteze cărţi, să înveţe limbi străine sau să facă lecţiile cu nepoţii.

Este util ca respiraţia să nu fie scurtă, superficială, e bine ca omul să respire adânc, să simtă intrarea liberă a aerului în plămâni. Mulţi cu respiraţie mică nu folosesc capacitatea generoasă a plămânilor, au oxigenare precară a sângelui. De aceea se recomandă mersul grăbit zilnic, măcar câteva minute, pentru a ajunge la pragul de gâfâit, ceea ce înseamnă respiraţie amplă.