Spărgătorul de val care îmblânzeşte apele destinului

Povestea aceea cu forţa colectivului, cu unitatea colectivului, cu însumarea transpiraţiei individuale, cu acel tot unitar aducător de victorii, e o chestiune frumoasă, sună fermecător, dar nu prea are sămânţă de adevăr.

Dacă în colectivele acestea unite, armonizate, harnice, nu există o personalitate puternică, un om cu fibră zdravănă şi respiraţie de conducător, nu iese mare scofală. În orice mulţime de oameni succesul a venit dacă a existat un spărgător de val. Unul care să iasă primul cu pieptul în faţă, cu gând curajos şi cu tăria ideilor. Lucrurile bune, izbânzile sunt atrase ca de un magnet de vedetă. După cum şi mulţimile sunt polarizate în jurul unui personaj născut să fie şef. Şefia asta o au unii în sânge precum talentul lui Paganini adunat în degetele fine şi sprintene. Şi în victoriile echipelor de fotbal problema s-a pus tot aşa. Nu prea s-au înşirat succesele pentru o echipă de fotbal dacă în rândul lor, în rândul furnicilor, în rândul albinelor lucrătoare nu s-a aflat o vedetă.

Şi mai atrăgătoare şi trainice au fost succesele dacă marea vedetă avea la un centimetru distanţă ca valoare alte 1-2 vedete niţeluş mai mici, dar cu voce la fel de puternică şi ascultată.

Aşa-zisa generaţie de aur a Naţionalei care a avut fruntea sus la Mondialele din America în 1994 l-a avut şef pe Hagi, dar la un sfert de pas în urma lui mai existau vedete, mai existau lideri puternici, cum ar fi Gică Popescu, Dan Petrescu. Şi vedetele în orice situaţie fac ceva de ies strălucitor în faţă. Meciul decisiv de calificare mai departe de faza grupelor se desfăşura în Los Angeles, împotriva reprezentativei americane, ţara gazdă. Era o căldură de urcase la punctul de fierbere şi scuipatul din gură. Peste o sută de mii de americani veniseră la meci echipaţi cu lăzi frigorifice unde-şi ţineau băuturile. Ei ştiau că inamicul public este Hagi, marea vedetă a României. Când echipa României a intrat pe teren, zeci de mii de americani au purces să-l intimideze pe Hagi aruncând spre el cubuleţe de gheaţă din lada frigorifică. Parcă se pornise din senin o grindină.

Ei bine, nu numai că Hagi nu a simţit că i se înmoaie picioarele precum plastelina, ci a şi găsit o rezolvare deşteaptă la po-topul de cuburi de gheaţă. S-a aplecat şi a luat de jos unul din cubuleţele de gheaţă, l-a băgat în gură, făcând semn cu mâna a mulţumiri că i-a domolit arşiţa graţie tribunelor.

A urmat un tunet de aplauze. Vedeta a găsit gestul ieşit din comun care a scăpărat a strălucire. Ca să nu mai vorbim de vedeta adjunctă Dan Petrescu, care la un alt turneu final a strecurat viclean mingea în poarta englezilor, cu acest gol România apropiindu-şi victoria şi blocând ascensiunea echipei Angliei. Golul şiret al lui Dan Petrescu a fost cu atât mai mult curajos cu cât el juca la Chelsea şi a sfidat posibilele resentimente ale englezilor faţă de el. Noroc că nici actuala generaţie de tricolori nu este orfană de vedete. Mutu, Chivu totdeauna au găsit să iasă în evidenţă şi asta încă de mici. Să amintim doar că atunci când era un puşti de o şchioapă, Mutu a luat din buzunarul bunicului câteva monede, le-a ascuns în chiloţei şi a dat fuga la librăria din colţ pentru a-şi cumpăra mingea aceea din cauciuc cu care a dormit noaptea sub pernă. Iar ambiţia lui Mutu a dat în clocot încă de când era un puşti fiindcă nu accepta să piardă nici când meciurile se desfăşurau între scările blocului din Piteşti. Iar Chivu a jucat fotbal şi în ziua tristă a ridicării tatălui la cer. Tatăl lui Chivu s-a agăţat cu unghiile cu disperare de ultimele pâlpâiri de viaţă şi n-a murit până nu s-a întors de la meci Cristi. A cerut să încuie uşa şi a vorbit cu glas stins câteva minute cu fiul său. Nimeni nu a aflat nici azi ce i-a spus tatăl aflat pe hotarul morţii fiului care i-a dedicat totdeauna acolo în ceruri izbânzile lui.