Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
IN MEMORIA LUI VLADUŢ
Am scris in urmă cu aproximativ patru luni povestea tristă a unui prichindel vesel. Era un caz din această pagină, un un caz de suflet. Băieţelul, care incă nu implinise un an, se născuse cu atrezie de esofag. Vă povesteam atunci cum lăpticul pe care mama lui i-l dădea să-i simtă gustul şi să nu-şi piardă reflexul de glutiţie nu-i ajungea in stomăcel, nu-i era hrană, ci doar un exerciţiu.
Am scris in urmă cu aproximativ patru luni povestea tristă a unui prichindel vesel. Era un caz din această pagină, un un caz de suflet. Băieţelul, care incă nu implinise un an, se născuse cu atrezie de esofag. Vă povesteam atunci cum lăpticul pe care mama lui i-l dădea să-i simtă gustul şi să nu-şi piardă reflexul de glutiţie nu-i ajungea in stomăcel, nu-i era hrană, ci doar un exerciţiu.
IN MEMORIA LUI VLADUŢ
Am scris in urmă cu aproximativ patru luni povestea tristă a unui prichindel vesel. Era un caz din această pagină, un un caz de suflet. Băieţelul, care incă nu implinise un an, se născuse cu atrezie de esofag. Vă povesteam atunci cum lăpticul pe care mama lui i-l dădea să-i simtă gustul şi să nu-şi piardă reflexul de glutiţie nu-i ajungea in stomăcel, nu-i era hrană, ci doar un exerciţiu. Ii ajungea doar in babeţica de cauciuc prinsă in jurul gătului, datorită unei esofago-gastrostomii care l-a salvat incă din a doua zi de viaţă. Chiar dacă hrana impinsă de o seringă se scurgea printr-un tub şi apoi trecea in stomăcel printr-un aparat montat pe burtică, băieţelului, aflat atunci la vărsta genoflexiunilor interminabile, ii sclipeau ochii de voioşie şi-şi rotunjea obrajii in zămbete molipsitoare. Am scris povestea lui, şi nu mică
mi-a fost bucuria cănd am văzut că nu a rămas fără ecou. Totul mergea bine...
Dar... "dacă ceva poate merge prost, va merge prost"... Mai intăi operaţia care urma să aibă loc la o clinică de pe alte meleaguri s-a amănat vreo două luni. Apoi, in urma intervenţiei a apărut o infecţie... iar esofagul copilului, şi-aşa insuficient, s-a mai scurtat. A durat ceva vreme să se refacă, apoi să fie reprogramat pentru o altă intervenţie. Şi timpul s-a scurs şi o dată cu el şi banii necesari cazării.
Cu mama vorbesc pe YM, mă ţine la curent cu starea micuţului. Sesisez in vocea ei acelaşi optimism vesel pe care l-am văzut in ochii copilaşului. Deşi cănd am auzit că nu mai are bani pentru cazare decăt pănă la jumătatea lui decembrie, mi s-a străns inima. După toate cele prin care au trecut să piardă şansa pe care o are micuţul din cauza banilor de cazare?! Am vrut să scriu un alt apel... poate va reuşi să mai adune ceva bănuţi. Nu-s mulţi, o mie de euro i-ar ajunge două luni. Atăt speră să mai dureze. Tocmai ce mă aşterneam pe scris cănd am primit de la ea un mesaj. M-a rugat insistent să nu scriu. "Sunt mulţi copii care au nevoie de sume uriaşe de bani pentru operaţii... Nu se poate ocupa spaţiu in ziar pentru mine, pentru cazarea mea... Pentru o mie de euro... nu... nu mi se pare corect. Chiar nu pot cere ajutor pentru asta. O să văd eu cum o să mă descurc. Cum am fost ajutaţi pănă acum... o să reuşim şi de-acum incolo. Lăsaţi mai bine să scrieţi cănd totul va fi terminat cu bine, să fie şi veşti bune..."
Am scris in urmă cu aproximativ patru luni povestea tristă a unui prichindel vesel. Era un caz din această pagină, un un caz de suflet. Băieţelul, care incă nu implinise un an, se născuse cu atrezie de esofag. Vă povesteam atunci cum lăpticul pe care mama lui i-l dădea să-i simtă gustul şi să nu-şi piardă reflexul de glutiţie nu-i ajungea in stomăcel, nu-i era hrană, ci doar un exerciţiu. Ii ajungea doar in babeţica de cauciuc prinsă in jurul gătului, datorită unei esofago-gastrostomii care l-a salvat incă din a doua zi de viaţă. Chiar dacă hrana impinsă de o seringă se scurgea printr-un tub şi apoi trecea in stomăcel printr-un aparat montat pe burtică, băieţelului, aflat atunci la vărsta genoflexiunilor interminabile, ii sclipeau ochii de voioşie şi-şi rotunjea obrajii in zămbete molipsitoare. Am scris povestea lui, şi nu mică
mi-a fost bucuria cănd am văzut că nu a rămas fără ecou. Totul mergea bine...Dar... "dacă ceva poate merge prost, va merge prost"... Mai intăi operaţia care urma să aibă loc la o clinică de pe alte meleaguri s-a amănat vreo două luni. Apoi, in urma intervenţiei a apărut o infecţie... iar esofagul copilului, şi-aşa insuficient, s-a mai scurtat. A durat ceva vreme să se refacă, apoi să fie reprogramat pentru o altă intervenţie. Şi timpul s-a scurs şi o dată cu el şi banii necesari cazării.
Cu mama vorbesc pe YM, mă ţine la curent cu starea micuţului. Sesisez in vocea ei acelaşi optimism vesel pe care l-am văzut in ochii copilaşului. Deşi cănd am auzit că nu mai are bani pentru cazare decăt pănă la jumătatea lui decembrie, mi s-a străns inima. După toate cele prin care au trecut să piardă şansa pe care o are micuţul din cauza banilor de cazare?! Am vrut să scriu un alt apel... poate va reuşi să mai adune ceva bănuţi. Nu-s mulţi, o mie de euro i-ar ajunge două luni. Atăt speră să mai dureze. Tocmai ce mă aşterneam pe scris cănd am primit de la ea un mesaj. M-a rugat insistent să nu scriu. "Sunt mulţi copii care au nevoie de sume uriaşe de bani pentru operaţii... Nu se poate ocupa spaţiu in ziar pentru mine, pentru cazarea mea... Pentru o mie de euro... nu... nu mi se pare corect. Chiar nu pot cere ajutor pentru asta. O să văd eu cum o să mă descurc. Cum am fost ajutaţi pănă acum... o să reuşim şi de-acum incolo. Lăsaţi mai bine să scrieţi cănd totul va fi terminat cu bine, să fie şi veşti bune..."
Citește pe Antena3.ro
