Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Şeful Secţiei Clinice de Chirurgie Toracică a Institutului Oncologic Bucureşti, şeful Disciplinei Chirurgie Toracică UMF “Carol Davila” – IOB, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, prof. univ. dr. Teodor Horvat împlineşte astăzi 64 de ani. La mulţi ani!
“Să renaştem precum pasărea Phoenix, nu din propria cenuşă ci din deznădejdea noastră!”
După 64 de ani de viaţă şi 40 de ani de chirurgie
“La sfârşit de noiembrie v-aţi adus din nou aminte de mine. Este un lucru care mă bucură, o faceţi pentru mine aşa cum aţi facut-o şi pentru alţi profesionişti având drept scop de a promova valorile şi de a le da exemplu de urmat către cei tineri.
Aşa am căutat şi eu, în tinereţea mea chirurgicală, un profesionist pe care să-l am drept reper şi model. Şi nu am găsit unul ci doi – G-ral Prof. Dr. Traian Oancea şi Prof. Dr. Dan Setlacec, pe care nu-i voi uita niciodată, aşa cum nu am să-l uit nici pe părintele meu didactic – Prof. Dr. Corneliu Dragomirescu.
Anii au trecut unul după altul, aşa încât la 1 noiembrie 2014 s-au înplinit 40 de ani de chirurgie cu acte oficiale. Nu am ratat nici un examen posibil în două specialităţi – chirurgia generală şi chirurgia toracică. Am fost intern, secundar, primar. La toate examenele am fost primul pe ţară. Am fost pe primul loc şi la examenul pentru obţinerea gradului de general în Armata Română, în anul 1999, luna octombrie. Eram în acea perioadă la Spitalul Militar Central, Şeful Secţiei Clinice de Chirurgie Toracică. Nici nu gândeam că peste 7 ani am să fiu nevoit să plec din spital. Nu am plecat doar eu, a plecat o întreagă generaţie de medici militari, specialişti de înaltă clasă. Toţi aveau o vârstă de 55-56 de ani. Erau în plină putere profesională, în vârful carierei lor. La fiecare secţie era şef un medic cu profil chirurgical, medical sau de laborator, care era cineva în specialitatea lui pe plan naţional. Dacă spuneai numele acelui doctor automat gândul zbura la Spitalul Militar Central iar dacă aveai o discuţie despre specialitatea lui, gândul mergea către el. Am fost trecuţi cu toţii în rezervă, NU AM FOST DECIMAŢI. La decimarea romană mai aveai şansa să scapi, să nu fii al zecelea la numărătoare. Nu erai al zecelea, rămâneai în armată şi-ţi făceai profesia pe mai departe.
Pe noi ne-au trecut în rezervă din ordin superior. Am înţeles ordinul şi ne-am supus lui, dar nu pot accepta umilirea pe care am fost nevoiţi să o înduram, hărţuirea zilnică, vorbele de ocară aruncate ca din întâmplare. Cel mai umilit şi hărţuit am fost eu, medic primar în două specialităţi chirurgicale, profesor universitar de chirurgie toracică, fondator al secţiei de chirurgie toracică din Armată. Şi toate acestea pentru a pleca definitiv din Spitalul Militar Central, spitalul în care am călcat pentru prima dată în ziua de joi 2 octombrie 1969. Aici am văzut prima operaţie din viaţa mea, aici am învăţat abecedarul chirurgiei, aici am devenit mai sigur pe mine, aici am căpătat curaj să operez, aici am efectuat mii de operaţii pe torace, pe regiunile de graniţă cervico-toracică şi toraco-abdominală şi pe abdomen, aici au fost zile în care nu am văzut soarele (dimineaţa nu era răsărit când veneam la spital, iar seara era apus de mult când plecam), aici am adus Clinica de Chirurgie Toracică a UMF Carol Davila în anul 1993, şi tot de aici a trebuit să plec cu tot cu Clinică la Institutul Oncologic Bucureşti în anul 2009.
Nu am plecat singur, am plecat împreună cu Cezar Motaş, Mihnea Davidescu, Corina Bluoss, Natalia Motaş, Ovidiu Rus, Daniel Fudulu, Andrei Bobocea şi asistenta noastră şefă Gabi Ivan. Ei şi cu mine am fost pionerii chirurgiei toracice de pe platforma Fundeni. În jurul nostru s-a consolidat Secţia Clinică de Chirurgie Toracică, deşi am avut multe obstacole şi aici, după cum ştiţi.
De la managerul fondator al secţie de chirurgie toracică – Prof.Dr. Rodica Anghel am avut tot sprijinul, cât şi din partea celor ce i-au succedat – Dr. Ana Maria Niţulescu, Conf. Dr. Nicolae Straja. Le mulţumesc şi le rămân veşnic recunoscător.
De la o zi la alta activitatea chirurgicală s-a îmbogăţit şi s-a diversificat. Totul mergea foarte bine până în ziua când a căzut trăsnetul, care ne-a dezechilibrat pe toţi şi care l-a lovit de moarte pe primul meu colaborator Dr. Cezar Motaş. A trecut de atunci un an, colegul nostru a lăsat un gol în colectivul chirurgical toracic pe care nu cred că-l vom putea acoperi vreodată.
Dar valul vieţii ne duce cu el. Ne ridică, ne coboară şi iar ne ridică… El nu oboseşte niciodată. Doar noi oamenii obosim şi deznădăjdium. Totul e să nu ne lăsăm copleşiţi şi învinşi ci să ne ridicăm mereu şi să renaştem precum pasărea Phoenix, nu din propria cenuşă ci din deznădejdea noastră. Poate mai vorbim anul viitor, dacă vă veţi mai aduce aminte de mine, ceea ce e sigur, şi dacă eu vă voi mai putea răspunde ceea ce e nesigur.”
Citește pe Antena3.ro
