Plecat în SUA din 1966, a debutat în limba română după aproape 40 de ani, cu volumul de versuri “Instrumentul negru”, publicat de Editura Scrisul Românesc în 2005. Astăzi este unul dintre cei mai importanţi scriitori americani. Andrei Codrescu împlineşte astăzi 66 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
Am avut un destin prietenos, m-a ferit şi de Ceauşeşti, şi de Daci
“Trăiesc în pădure în Munţii Ozark, 20 de kilometri de la o prăvălie. Un drum de pietriş duce-n ogradă la noi. În acest moment sunt mândru de o poartă de fier sudată din nişte mari roţi de căruţă de un prieten. Am aici un atelier de făcut «vrăjitoare» din rădăcini de copaci dărâmaţi de o furtună acum doi ani. Din delicateţe pentru localnicii religioşi, eu nu-mi numesc creaţiile «vrăjitoare» în public – le denumesc «persefone» şi explic funcţia lor de telefoane conectate direct la lumea subterană – Persefona, după cum se ştie, trăieşte o juma de an sub pământ şi o juma de an la soare, pe suprafaţă. «Persefonul (Perse-phone)» îl foloseşte numai când are nevoie să comunice ceva bărbatului ei subteran, ceea ce nu-i prea des, dar oamenii interesaţi pot să cheme şi ei dedesubt dacă au întrebări. Am publicat recent două cărţi: «Bibliodeath: My Archives (with Life in Footnotes)» şi «So Recently Rent a World: New and Selected Poems, 1968-2012». Acum mă ocup exclusiv de vrăjitoare telepersefonice”, povesteşte scriitorul.
Provocându-l să-şi amintească de începutul carierei sale literare... “Când am fost liceean la Gheorghe Lazăr, în Sibiu, i-am înfricoşat pe cei din cenaclul literar de miercuri că le-am criticat versurile. Obligat să demonstrez cunoştinţa de caz, am scris şi eu unele. Prima a fost publicată în «Flacăra», cu ajutorul mamei, care a găsit rima «zid» pentru «partid». Era vorba de Partidul Comunist Român din 1962, dar nu-mi amintesc ce alte lucruri conţinea poezia. Un tractor, desigur, şi, posibil, o cravată de pionier şifonată. După acest debut m-am grăbit să devin duşman al poporului şi am plantat nişte lirici cu paginisme blagiene în «Steaua» şi «Luceafărul». Am fugit din România când Ceauşescu a venit la putere şi Dacii au sosit la modă. Am avut un destin prietenos, m-a ferit şi de Ceauşeşti, şi de Daci.”
Pentru cititorii acestor rânduri... “Nu am nici o idee cine va citi aceste rânduri. Sper că se mai predă cititul de ziare la şcoală, în România. Dacă ăsta-i cazul, atunci sper că adolescente plictisite poposesc cu rujul pe buze şi chicotesc niţel.”
Ce înseamnă să fii scriitor român în afara României? “Înseamnă că oamenii se uită un pic mai atent la ce scrii, că nu au nici o idee ce-o fi un «român» şi nu vor să se creadă ignoranţi. Când realizează că nici un epitet peiorativ nu există încă despre români în State, pun cartea la o parte şi se uită pe Google. Nu cred că ce văd ei acolo îi lămureşte, aşa că se lasă de mine sau se amuză să mă silabisească în perversa ignoranţă (are frison şi ignoranţa asta). Vorbesc numai despre mine, dar există mulţi scriitori români în SUA, din diverse generaţii, şi poate că ei au o altă experienţă. Generalul Pacepa, de exemplu, a scris o carte care a fost un mare «thriller» pe vremea Războiului Rece, dar a fost uitată în derularea războaielor noi. Scriitorii români masculi au şi privilegiul de a fi rugaţi să le zică fetelor americane să spună pe româneşte «muşcă-mi gâtul!»“
Dacă nu s-ar fi născut român... “Depinde. Dacă m-aş fi născut belgian aş fi fost o sticlă de bere, dacă francez un sutien, dacă australian un kanguru. Cel mai interesant ar fi fost dacă m-aş fi născut rus, că atunci mi-aş fi lins buzele tot timpul, pentru că România mi s-ar fi părut un fagur de miere.”
Visează la Premiul Nobel? “Premiul Nobel mi-l datorează domniile lor pentru că sunt scriitorul contemporan cel mai mestizat, care a amestecat limbi frontiere şi genuri literare şi le-a învârtit într-o oală de inteligenţă fină (de aur) până au devenit o pastă divină. Modelul literar şi uman inaugurat de mine o să folosească viitorului ca placă originală de cupru de pe care se trag bancnotele. (După decizia Supremei Curţi a Statelor Unite că banii = cuvinte, n-au încotro domnii Nobel). Pentru narcisismul meu aş dori un alt premiu, ceva mai special, o oglindă, de exemplu, în care pot vedea că am 25 de ani.”
Felicitări vs mustrări. “Mă felicit că am reuşit să-mi utilizez cariera ca să-mi plătească lumina şi chiria, şi-mi fac mustrări că n-am învăţat tâmplărie sau grădinărie.”
Un gând, din umbra şi lumina celor 66 de ani... “Adumbrare e vârsta asta. Sper să adaug încă un şase şi să mai vorbim când împlinesc 666.”