Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fără doar şi poate una dintre cele mai iubite şi mai apreciate scriitoare, Ileana Vulpescu împlineşte astăzi 82 de ani.
“Am rămas pasăre singuratică privind cu ochi impasibili lumea. Un preludiu al marii linişti”
Ar fi vrut să fie Lev Tolstoi şi alta lumea-n care-a trăit şi mai trăieşte
“Când au trecut 82 de ani? Nu pot să-mi reprim întrebarea asta înduioşător de banală. Nu ştiu câţi dintre noi simt cum trec prin timp? Eu simt acut doar timpul biologic şi pe cel psihologic. Cu o sănătate şubredă, am simţit permanent timpul biologic, timp în care s-a produs o minune: la 15 ani m-am vindecat de o gravă tuberculoză pulmonară, pe când nu apăruseră tuberculostaticele. Nu ştiu câţi oameni consideră sănătatea drept element esenţial al norocului. La vârsta la care am început să pricep cât de cât că mă aflu-n lume, m-am întrebat ce căutam eu acolo. Am înţeles că mama şi cu tata au vrut să lase un semn al trecerii lor pe pământ. Răspuns care nici azi nu mă mulţumeşte pe deplin. Ca şi omul, talentul este un accident dăruit şi el de mai sus de părinţi! Este un element al hazardului, care fără noroc rămâne îngropat şi neştiut de nimeni. Şi el face parte din minunea lumii, minune neomogenă. Viaţa este în general plată. Uneori din platitudinea ei răsare o lumină, răsare accidentul sclipitor. Numai că nici talentul, nici succesul nu-nseamnă fericire. Ele se pot suprapune unor mari amărăciuni, uneori unor drame, unor tragedii. Mi-aş fi dorit, cu orice risc, să fiu Lev Tolstoi. Nu murisem la 15 ani. Aveau să fie un canon ori un dar anii care urmau să vină?
Convinsă de când mă ştiu că omul propune şi Dumnezeu dispune, cuminte şi modest nu mi-am făcut planuri. Viaţa m-a-nvăţat să tac şi să-nghit, m-a-nvăţat să nu-mi propun să depăşesc pe nimeni şi nici propria umbră, m-a-nvăţat să mă uit mereu în jos, la mai mari suferinţe decât a mea, m-a-nvăţat să-mbătrânesc decent şi mai ales să pierd. Când ai pierdut esenţialul vieţii tale, totul îţi devine egal. La aceşti 82 de ani ai mei, Îl rog pe Dumnezeu să mă ţină pe picioare (chiar cu două bastoane) şi-n toate minţile, până-mi va face semn să mă duc la El. Aş fi vrut să fiu Lev Tolstoi şi alta lumea-n care-am trăit şi mai trăiesc. N-a fost să fie. Mult a fost, puţin a rămas. Curaj pentru acest puţin.
De când fiinţele cele mai apropiate sufletului meu m-au părăsit, nu-mi mai sare inima din loc când sună telefonul, ori când se-anunţă vreo catastrofă. Catastrofa destinată mie s-a petrecut. Am rămas pasăre singuratică privind cu ochi impasibili lumea. Un preludiu al marii linişti.”
