Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Calendarul Popular al Românilor începutul lunii decembrie stă sub semnul a doi sfinţi-moşi: Moş Andrei şi Moş Nicolae. Chiar dacă primul dintre aceştia este sărbătorit pe 30 noiembrie, numele ultimei luni a anului, Andrea, Indrea sau Undrea, îi păstrează amintirea, mărindu-i prestigiul. Cu toate acestea, puterea lui Sântandrei începe să scadă pe zi ce trece, ciclul sărbătorilor dedicate lupului se închide iar spiritele demoniace dezlănţuite de îmbătrânirea anului şi degradarea timpului calendaristic, încep să bată în retragere. Responsabil cu această răsturnare de situaţie este nimeni altul decât Sânicoară, cel care instituie formarea cetelor de colindători, singurii care vor putea restabili ordinea unei lumi ce tindea spre haos şi vor fi în stare să reînnoiască vremea.
În noaptea de 5 decembrie, primele dobe ale colindătorilor dau de veste că intrăm într-o perioadă sacră, de refacere a timpului primordial, a timpului pur. În imaginarul popular Sânicoară ţine paza Soarelui pe cer, să nu fugă mâhnit din cauza răutăţilor pe care le vede, în fiecare zi, pe pământ. Tot el aduce ninsoarea, când îşi scutură barba lungă şi albă peste lume. Dacă se întâmplă să treacă luna decembrie fără să ningă şi rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Moş Nicolae. Ţăranii îi spun Sân-Nicoară şi îl văd ca pe un Sfânt bătrân, ca şi anul care se apropie de sfârşit. Legenda spune că a fost podar, că a oprit potopul pe vremea lui Noe, de aceea e considerat călăuză şi protector al oamenilor. Este cel care ajută fetele sărace, copiii, orfanii, văduvele, corăbierii, soldaţii, Sfânt bun şi generos, aducător de bogăţie şi noroc.
Aşa cum am spus, de Moş Nicolae se adună Ceata de Feciori, cea mai arhaică formă de colindat atestată la noi. Cu o organizare după reguli riguros stabilite, transmise pe cale orală prin generaţii, se alege mai întâi gazda, apoi conducătorul cetei (vătaful mare) şi ajutoarele acestuia (vătaful mic, crâşmarul şi colcerul), urmând să funcţioneze ca o adevărată confrerie până la Bobotează. În toată această perioadă, ceata pune stăpânire pe sat, devenind cea mai importantă autoritate din comunitatea ţărănească. Unele cete sunt însoţite de turcă, altele de steag. În mai multe sate din ţară, conducătorul cetei de colindători poartă o bâtă, semn arhaic al iniţierii feciorilor în vechime. Bâta are şi menirea de a înspăimânta diavolii, conferindu-i purtătorului rangul de aliat al forţelor supranaturale pozitive, solare, în lupta împotriva celor malefice, ale întunericului. Aceeaşi însemnătate o are şi doba, nelipsită atât din arsenalul colindătorilor cât şi din recuzita zeilor războiului. Acesta însoţeşte ceata şi o apără de duhurile malefice dezlănţuite de haosul provocat de agonia şi moartea Zeului An. Funcţia apotropaică a dobei e susţinută de ungerea acesteia cu usturoi iar strigăturile de drum subliniază rolul exorcist al dobaşului: “Eu bat doba, eu colind / Eu duc sacii cu colacii/ Şi vă apăr de toţi dracii”. Totodată, doba are şi un rol de semnalizare iar prin fixarea ritmului devine instrumentul care ordonează haosul. Aceleaşi funcţii de semnalizare, ordonare şi purificare le au şi zurgălăii, tălăngile şi clopoţeii, amplificând totodată eficienţa rituală a colindului. Astfel, trecerea colindătorilor pe uliţele satului constituie un parcurs magic, adevărat brâu protector ce cuprinde întreaga comunitate, iar colinda îndeplineşte rolul unui cântec-urare, care se repetă şi se reactualizează la fiecare casă.
Citește pe Antena3.ro
