x close

Ştefan Câlţia: Comunismul a distrus firescul

0
Autor: Diana Rotaru 06 Mar 2011 - 12:15
Ştefan Câlţia: Comunismul a distrus firescul Marin Raica/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Oamenii înzestraţi de Dumnezeu cu har emană o energie aparte care răscoleşte. Un om de o mare discreţie, din categoria celor puţini. Ştefan Câlţia înseamnă substanţă, educaţie, credinţă şi idee românească pură.

Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus

În aprecierile internaţionale, pictorul Ştefan Câlţia este aşezat alături de Brâncuşi, cot la cot cu geniul lui. E însă modest. „Sunt doar un meseriaş, un meşteşugar bun. Fiecăruia dintre noi ni se dă o bucăţică de pământ pe care trebuie să o lucrăm. Tot ce mi s-a întâmplat a fost firesc. Aparţin unei lumi, unei profesiuni, în care există nevoia de a reconstrui aceste lucruri pentru cei din jur. De a le povesti. Nu mă aştept ca noi să fim marea cultură. Dar să fim. Nu tot timpul să fie ca un geamăt, un început. Singurii de care nu trebuie să ne ocupăm sunt geniile. Dacă o ţară are mulţi pictori meseriaşi, are şansa să apară şi un geniu.” 

La doi ani s-a mutat cu părinţii în Făgăraş, în acest tărâm de care nu s-a desprins nici măcar o secundă. E acel trecut care l-a făcut să înţeleagă mai bine viitorul, să trăiască prezentul. Un trecut care îl leagă, în tot ceea ce face, de tradiţie. „Un om care nu are rânduieli şi reguli e un om la îndemâna celorlalţi. Un neputincios.”, avea să spună pictorul privind înspre România de azi. Nu ar pleca nici în ruptul capului de aici, din locul ăsta sfânt unde omul are o legătură specială cu Dumnezeu, cu semnul crucii. E conştient însă că, odată cu venirea cumunismului, ne-am pierdut firescul.

Jurnalul Naţional: În anii ‘50, în Făgăraş, în fiecare familie exista cineva care era la puşcărie, ori în munţi. Vă simţeaţi implicat în această dramă. Mergeaţi cu tatăl dumneavoastră prin pădure şi le lăsaţi de mâncare tinerilor partizani.
Ştefan Câlţia: În familia mea întotdeauna lucrurile au fost discutate deschis. Nu ştiu pe cineva din copilăria mea care să fi crezut în această nouă lume care s-a aşezat peste noi. Era o lume pe care am fost siliţi să o trăim şi împotriva căreia eram cu toţii, indiferent dacă făceam ceva sau nu. Poate şi din cauza aceasta, asupra acelei regiuni s-a abătut o prigoană extraordinar de mare.
Se ştie puţin despre lucrurile acestea şi la fel de puţin se şi vorbeşte. Până acum câţiva ani a existat un Institut pentru studierea crimelor comunismului, al cărui colectiv de tineri, prin cercetările lor de un înalt profesionalism au dezvăluit câteva file ale acelor vremuri.

Într-un fel, am fost întotdeauna implicat în viaţa socială. Printre altele, sunt membru într-o fundaţie, Negru Vodă, la Făgăraş, unde încercăm să readucem într-un circuit castelul Făgăraşului. Aici dorim să facem, pe lângă altele, şi un muzeu al calvarului comunist în Ţara Făgăraşului. Fundaţia împreună cu Institutul pentru studierea crimelor comunismului a organizat o şcoală de vară pentru elevi. Le dădeam nişte teme legate de această chestiune, a comunismului. Ce ştiu ei despre comunism, ce cred că a fost. Copiii care scriau cele mai frumoase eseuri erau invitaţi în Ţara Făgăraşului şi făceam împreună călătorii de studiu. Una din călătorii era pe munţi, prin locurile pe unde au stat partizanii. Alta era la Sămbăta de Jos, unde elevii se întâlneau cu bătrânii din sate care le povesteau despre acea perioadă. Veneau în sat la mine dimineaţa şi îi ţineam până seara, umblam pe dealuri şi le vorbeam despre colectivizare sau luam câte o fotografie şi încercam să o descifrăm împreună, să înţelegm ce-a însemnat un sat. Toate acestea erau realizate cu intenţia că aceşti copii să cunoască o realitate vie. Acum pare că nu mai interesează această perioadă, de altfel prea puţin cercetată.

Drama acestor locuri apare inclusiv în pictura dumneavoastră. Imaginea satului care pluteşte, casele care sunt parca închise sau deschise. Toate vorbesc despre această durere.
A fost o perioadă când în lucrările mele aceste lucruri erau mai pregnant prezentate. Locuiam în Făgăraş. Se întâmpla probabil prin ’53 când, în tot oraşul a descins securitatea. Au luat oameni diferiţi şi i-au dus la securitate. În acea noapte a fost ridicat şi tata. Au fost duşi la Securitate şi ameninţaţi că vor fi închisi dacă nu vor spune cu cine se întâlnesc şi ce vorbesc. În felul acesta oamenii nu s-au mai întâlnit, prietenii între ei nu au mai vorbit o bună vreme.

A fost un mod subtil de a degrada o societate, în fond.
A fost unul dintre cele mai abile lucruri care s-au petrecut atunci, pe lângă bătăi, torturi şi toate celelalte orori. E un exemplu de cum poţi să aduci, încet-încet, oamenii în situaţia de a se autoizola, cum îi degradezi.
Vă mai dau un exemplu. Se anunţau că se aduc ghete în oraş. Lumea s-a aşezat la coadă. Stăteau şi cu copiii după ei. Seara magazinul s-a închis. Ghetele veneau a doua zi, însă oamenii nu ştiau ce să facă, să plece sau să mai stea. Pierdeau rândul. Între timp, vine un miliţian care ne spune că nu avem voie să stăm în grupuri mari pe stradă. Nu ştiu cui i-a venit ideea să ne plimbăm până dimineaţă, în promenadă, în jurul cetăţii, cu gândul de a ne păstra rândul. Oraşul era ca o închisoare, de fapt.
Acum, făcând cercetări, constat că a fost cea mai îngrozitoare închisoare din ţara asta. Dacă la Sighet au murit 65 de oameni, în Făgăraş au fost omorâţi 165. Aici a fost închisoarea serviciilor secrete, a poliţiei şi a jandarmeriei.

Aveaţi 12 ani şi soiul asta de revoltă încolţea în dumneavoastră. Nu vă era teamă de Securitate?
Am învăţat atunci că nu trebuie să spui lucruri în afara casei. Am învăţat să vorbim într-un anumit fel. În toată povestea asta, cum să nu ştii nişte lucruriĂ Să luăm povestea unchiului meu.

Unchiul reîntors din America. Cel care, ca toţi ceilalţi din jur, a fost nevoit să renunţe la tot, atunci când a venit colectivizarea?
Povestea lui e frumoasă. La 18 ani se hotărâse că ar trebui să-şi cumpere nişte unelte ca să poată lucra pământul. Păi unde să faci bani? În America. Familia vinde nişte oi şi tânărul pleacă înspre Hamburg. Banii îi ajung până la Budapesta, după care începe să muncească, până ajunge la Hambrug. Topit, obosit, pierdut, nu mai ştia nimic. Se aşează în iarbă, lângă un pom. Lângă el se jucau nişte fetiţe. Stând aşa, rămâne trăznit. Fetiţele vorbeau româneşte. Le întreabă ale cui sunt. „Ale lui Goldenberg”, îi răspund. „Păi nu mă duceţi la tatăl vostru?” Şi îl duc la acest om, un evreu plecat din Moldova. Îl ia la el iar, după un an jumate de lucru nu mai vroia să-i dea drumul, vroia să-l căsătoarească cu nepoata lui. Cu puţinii bani pe care îi strânge pleacă în America. Îl intreb: „Unchiule, dar cum a fost când ai văzut oceanul?” „Dar cine o văzut oceanul? Eu am stat jos acolo, am băgat cărbuni. Pe cărbuni am dormit. Mi-au dat de mâncare ca să bag cărbuni şi m-au dus în America. Drumul nu m-a costat nimic”. „După aia am ieşit în New York”, zice el. „Şi ce ai făcut?” „Aveam o adresă. Am tot arătat biletul până am ajuns la omul meu, un om din satul vecin”. 
În timp, unchiul ajunge şef peste 100 de români, în America. Zidari, dulgheri, lucrători. Construiau oraşe acolo. La un moment dat, lasă deoparte povestea asta şi intră muncitor la Ford, unde învaţă mecanica. După 10 ani de stat în Statele Unite se întoarce acasă cu gândul să-şi ia o nevastă. Fata pe care o alege însă îi spune că se mărită cu el, dar nu pleacă din satul ei, în America. Zice: „Bine, dar mă aştepţi doi ani?”; „Te aştept doi ani.” Şi se întoarce. Nu ştia englezeşte decât „bună ziua” şi „Doamne ajută”. Nu avea nevoie pentru ca şefii lui, tot români, îi aduceau valiza cu bani, iar el îşi plătea cei 100 de oameni şi asta era tot.
După 12 ani de stat în America, se întoarce în sat. Era sâmbătă după-amiază, lumea şedea pe laiţă. Ajunge, o ia pe mama Dochia în braţe şi intră cu ea în curte. Toţi rămân acolo pe bancă, muţi: „ăsta nu o zis chiar nimic? Ăsta nu mai ştie româneşte!”. După un sfert de oră, apare îmbrăcat într-o cămaşă albă, în hainele lui de ţăran. Şi vine înspre bancă şi spune: „No, acum faceţi-mi şi mie loc ca sunt şi eu lejer!”
După o săptămână, se duce în Făgăraş la un amic de-al lui, sas, care avea un mic atelier de reparat maşini sub firma Ford. Îi zice că vrea să-şi cumpere nişte unelte din Viena, că banii îi are deja depuşi la o bancă vieneză. ăla îi dă două cataloage şi calculează până la ultimul bănuţ ce să cumpere. Două maşini de treierat, un tractor, toate unelete şi sculele de mecanică, de tâmplărie. Astfel, unchiul meu în sat, împreună cu alţi câţiva, pe ce punea mâna, creştea. A făcut poduri, drumuri. Avea cunoştinţe. Era priceput. Se întâmpla până la venirea ruşilor.

Iar când au venit ruşii, totul s-a destrămat.
Când a venit comunismul l-au obligat să intre la CAP şi, după ce a intrat la CAP, l-au dat afară. I-au dat însă tractorul şi batozele, dar nu avea voie niciodată să treiere în satul lui pentru că are neamuri şi o să fure din grau. Şi atunci era obligat să meargă pe Ardeal undeva să treiere. Într-o noapte a apărut cărând în spate, tocmai de acolo, o piesă de la batoză, se cheam tobă.  Un fel de cilindru de fier care are vreo 60 de kg. A cărat-o 18 km în spate ca să ajungă cu ea în oras. Ce se întâmplase în ziua aia, de sâmbătă?  Venise un tovarăş de la partid care i-a spus: „Acum eu bag snopii”- şi s-a urcat sus pe batoză şi i-a băgat o rangă de fier. Batoza s-a oprit. Iar ăla i-a spus: „Eşti sabotor. Dacă până mâine dimineaţă nu începi să treieri, canalul te mănâncă!”

Astfel au început ţăranii să-şi urască pământul şi vita din bătătură.           

Povestea cu pământul a fost foarte simplă. De fapt, e un experiment pe care l-au făcut ruşii în Ucraina- cotele. Totdeauna cota era mult mai mare decât puteai tu să produci. Ţăranul român avea o anumită responsabilitate. Nu-şi putea închipui că poţi trăi fără să-ţi plăteşti dările la stat. Ei au mizat pe acest comportament al lui. „Dacă plătesc, scap!”. Cotele creşteau an de an. Îşi dădeau seama că nu mai pot face faţă cu ce au. Au început astfel să vândă de prin casă. Descoperă ei că primesc o cotă în raport cu suprafaţa de pământ pe care o aveau. Simt pământul ca o povară, vor să scape de el.  Dintr-o dată îşi dau seama că fii lor nu mai au ce caută în sat şi îi trimit la oraş, în fabrici. Combinatele încep să creasca. Îi alungă din sat şi-i bagă în blocuri. Ei devin din ce în ce mai dornici de a nu avea nimic, pentru că din orice aveai, trebuia să dai la stat mai mult. Dacă îţi făta vaca un viţel era o nenorocire. Tu nu aveai voie să tai viţelul ăla. Trebuia să-l vinzi la stat numai când ajungea la o anumită greutate. Statul ţi-l cumpăra cu mai nimic. Înainte, dacă ţăranul vedea că o vită şchioapătă, era o dramă. Acum, când făta vaca îi punea mâna viţelului în nas, ca să nu poată răsufla. Spunea că s-a născut mort. Păi când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci vitelul, s-a terminat!

Ce ar fi de făcut acum?

Am aici colecţia unui ziar- Ogorul Românesc. Era oficiosul Ministerului Agriculturii din România interbelică. Să vă spun numai două lucruri care se aplicau atunci. Unul se numeşte comasare, al doilea cooperaţie. Prin comasare, statul punea la dispoziţia unei comunităţi săteşti tot instrumentarul, tot ce avea nevoie ţăranul ca să-şi reorganizeze terenul agricol. Topografi, agronomi, notari, jurişti. Preotul şi învăţătorul porneau primii să îi lămurească. Lucrul ăsta se făcea gratis. Singura condiţie era ca satul să fie de acord. În clipa în care satul era de acord, anunţau instuţiile competente care veneau şi începeau lucrul. Totul se făcea în câţiva ani de zile, nu într-o zi. După un timp, oamenii îşi primeau titlurile de proprietate, cu proprietăţile reorganizate pe suprafeţe, cât de cât normale. Când începea această lucrare de comasare a terenurilor, aceşti oameni le povesteau ţăranilor despre ceea ce înseamna cooperaţie. Cooperaţie nu înseamnă cooperativa, CAP. Era o uniune de proprietari care, lucrând împreună, reuşeau să facă o agricultură rentabilă. CAP e o insituţie în care ţăranul devine salariat. Nu mai are nimic. Se scoală dimineaţă şi îşi primeşte uneltele. Pe când aici, în cooperaţie, nu numai că intrai cu proprietate, dar intrai şi cu locul tău în societate, ţi-l păstrai şi te aşezai din ce în ce mai bine. E ceea ce au făcut austriecii, italienii, iar România încerca să fie în pas cu ei.

Asta ar fi soluţia acum?

Dar pentru soluţia asta trebuie să existe un proiect. Carol I a fost şansa noastră de a-i ajuta pe luminaţii pe care îi aveam să-şi pună în practică proiectele. Nu el a gândit aceste proiecte. El e protectorul lor. Totul se datorează inteligenţei românilor. Statul regal român a ocrotit, în măsura în care a putut atunci, aceste proiecte. De aceea ajunge România, an de an, să se aşeze tot mai aproape de democraţiile europene.

Vorbeaţi de învăţământ, de Spiru Haret. O perioadă scurtă de timp aţi învăţat după acest sistem formativ, unic în Europa, după cum avea să vă spună un prieten elveţian. Un sistem despre care spuneaţi că se baza, în esenţă, pe normalitatea sufletească. Din acea perioadă ştiu că aţi adunat câteva caiete de evaluare pedagogică.                                                                           

Învăţământul românesc, din punctul de vedere al direcţiei sale, a fost la fel de modern ca în vest. Un prieten elveţian, căruia i-am arătat fişele matricole din anii ’39-40, găsite de mine în satul părinţilor, a fost surprins de complexitatea lor. Spiru Haret a făcut un program de învăţământ românesc, simplu şi clar. Tot ce a fost în lume cucerire în domeniul educaţiei şi al instrucţiei, s-a pus în practică şi aici. Învăţământul primar era un învăţământ simplu, un învăţământ formativ, în care trebuia să se îmbine două lucruri: sănătatea trupului cu cea a minţii. Ce-i mai simplu decât asta?

Profesorul era un psiholog în sine?

 Ca să ajungi să pui în practică asta, ai nevoie de învăţători. Unul din lucrurile care se întâmplă la începutul secolului în România este înfiinţarea şcolilor normale. Şcoli de învăţători. Cunoştintele şi deprinderile pe care el le căpăta erau bogate. De la cunoştinţe de muzică- învăţau să cânte la două-trei instrumente, până la cunoştinţe de practică- inclusiv lucruri de agricultură. Atunci, acest învăţător ştia exact cum poate fi folosit un copil, unde îşi va găsi el locul în societate după terminarea şcolii. Nu exista, ca acum, un copil despre care să spui că nu ai ce face cu el. Era bun la gospodărie, la câmp, la meserie, la carte, bun muzicant. Învăţătorul îl trimitea pe fiecare într-un loc. În satul meu, înainte de război, erau patru învăţători şi 102 copii. În ‘90 nu mai era nici un învăţător şi doar 7 copiii care mergeau la şcoală. Au existat nişte proiecte clare şi bine gândite, realizate în timp. Noi dacă nu ne punem la punct acum cu nişte proiecte care să ţină câteva generaţii, nu vom face nimic. Suntem în clipa de faţă, după părerea mea, în situaţia mai dramatică decât au fost ţările române când a venit Carol I. Nu mai avem aristocraţia şcolită. Carol a găsit aici capete luminate. Dar astazi, instrumentele lumii moderne fac ca lucrul să poată să fie compensat. Totul e ca cei care decid să-şi dorească să fim un popor sănătos şi educat.
 
Credeţi că au interesul să aibă o naţiune educată?

În satul meu, care era echilibrat, oamenii aveau acel comportament şi bună cuviinţă, încât nu ajungea primar un prost! Îl alegeau primar pe cel mai deştept şi gospodar om din satul lor. V-am arătat caietele de evaluare pedagogică. Eu l-am cunoscut pe acel învăţător care a făcut evaluarea. Îmi aduc aminte cât de respectat era. În satul nostru, când doi ţărani discutau despre o problemă, erau două moduri de a-şi afirma superioritatea. Unul spunea: „Hai, măi, lasă-mă în pace că eu am făcut şcoala cu domnul Borcea” iar celălat spunea: „Mai lasă-mă în pace că eu am fost slugă la un sas”. Într-un sat din Transilvania, când doi tineri trebuia să se căsătoreasca, primarul le cerea două certificate. Unul de la preot şi altul de la învăţător. Preotul spunea că ştiu tot ceea ce trebuie din punct de vedere religios iar învăţătorul că i-a instruit în domeniul igienei şi al vieţii sexuale. Mai era şi un al treilea lucru. O hârtie prin care se spunea ce primesc de la părinţi. După ce avea aceste hârtii, primarul chema consiliul, se adunau cu toţii şi ziceau: „Preotul a dat, învăţătorul a dat. Bătrâna le dă casa din deal şi două locuri. Au o căruţă şi o vacă. Dar nu au cal. În cât timp adunăm banii pentru un cal?”. Şi ei răspundeau: „Până în toamnă”. Atunci îi chema pe cei doi tineri şi le zicea: „În toamnă veniţi să vă cununaţi”. Şi, atunci, primeau din partea satului un cal.

Plecau în viaţă cu o anume orânduire. Sănătoşi la trup, minte şi suflet.           

Aşa era! Şi vii tu într-un sat ca ăsta ca să-l colectivizezi! Şi atunci vine cineva şi spune că în ’89 era ceva bun în sate. Nimic. Singurul bun era doar ce s-a mai păstrat în oameni, ca o fărâmă de lumină în suflet.

Vorbim, până la urmă, despre o lume care a fost distrusă, în timp, de comunişti. O lume hâdă pe care aţi început să o pictaţi. Aţi ştiut dintotdeauna că abilităţile vă sunt legate de manualitate. Şi, cu toate astea, înainte de primul desen, la 15 ani, aţi dat la Teologie dar aţi picat la proba de muzică. Avea astfel să se nască primul desen.                                                                                            

Am vrut să mă fac preot. Am dat la seminarul teologic, dar am căzut la testul de muzică. Am început apoi să lucrez, pentru că în familia mea nu puteai să stai aşa acasă fără să faci nimic. Lucram pe un şantier, în construcţii. Făceam, în mic, tot ce s-a întâmplat în această ţară: dărâman zidurile unei case de cultură începute cu doi ani înainte. Lucram într-un şantier în care se tot dărâma, se tot reclădea. După un an de zile, un văr de-al meu, bibliotecar la Timişoara, află despre un liceu de artă în oraş. În ultimul an începusem să desenez. Mi-am dat seama mai târziu că un copil are înclinaţii înspre zona asta în momentul în care desenul devine dorinţa lui de a se exprima. Un lucru pe care îl spun acum şi părinţilor, să-şi lase copiii să deseneze, astfel ei au diferite căi de cercetare a lumii. Descoperă lumea prin desen, îşi exteriorizează energiile. Dar începi să te exprimi prin desen pe la 15 ani. Şi exact la vârsta asta, seara, când veneam de la seral, aveam un colţisor al meu în casă. Obosit, după ce căram o zi întreagă cărămizi cu roaba pe şantier, desenam. Am ajuns elev la Liceul de artă din Timişoara.

Ce desenati pe atunci?

Desenam două lucruri. Foarte simple. Sălciile şi pomii la care nu mai ajungeam din cauza că eram pe şantier şi la seral. Le desenam pentru că nu mai ajungeam la ele, îmi era dor tot timpul să stau pe malul apei, pe câmp. Mult timp am petrecut în natură şi nu aş putea trăi fără această îmbrăţişare a creaţiei, a lumii frumoase pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.

Prin acest văr ajungeţi la Timişoara, la şcoala de Arte Plastice, unde îl veţi avea profesor pe graficianul Julius Podlipny.                                                        

La liceul din Timişoara am avut o şansă teribilă. M-am întâlnit cu profesorul Julius Podlipny, cel care m-a format cel mai mult. El dădea un fel de interviu cu copiii. Avea un simţ extraordinar pentru a descoperi talente.

Şi elevul lui Corneliu Baba, mai apoi.                                                            

La Facultate a fost iar o conjunctură extraordinară. Am ajuns în clasa maestrului Baba unde am avut şansa unor colegi talentaţi, cu personalităţi diferite, care s-au afirmat curând dupa terminarea facultăţii. Am rămas bun prieten cu pictorul Sorin Ilfoveanu şi cu pictorul Corneliu Antonescu, care trăieşte în America. Am fost într-o relaţie de bună amiciţie cu pictorul Mihai Cizmaru.

Lumea artiştilor e şi o lume plină de vanităţi.                                              

Există. Ne încearcă lucrul ăsta. Personal, nu am dat importanţă aşa mare acestor lucruri. Am venit dintr-o lume aşezată, deloc sofisticată, în care  am învăţat că dacă îţi faci lucrul tău, şi te zbaţi pentru el, Dumnezeu te ajută. Şi, până la urmă, răzbeşti. Ce înseamnă a răzbi? A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru. Şi tot ce am construit în jurul meu nu a fost altceva decât să-mi rânduiesc viaţa în aşa fel încât să pot sta liniştit, să-mi văd de treaba mea.

În acest context, să aveţi chiar şi minimul de confort.                                   

Da. Meseria noastră e o meserie pretenţioasă. Şi din punct de vedere financiar. E una din meseriile cele mai costisitoare. Să nu se înţeleagă greşit, dar în lumea asta nu a existat nici un artist care să fi fost atât de sărac încât să nu aibă materiale. Să luam povestea unui artist de geniu, cum e Van Gogh. Dacă eu calculez venitul lui Van Gogh, când stătea în sudul Franţei, când avea plătit hotelul, mâncarea, cele mai bune culori, pânze, un vin…adunaţi-le pe astea astăzi şi vedeţi cam cât trebuie să ai tu venitul astăzi. Cu mult peste un venit mediu. El l-a avut. Că nu l-a avut el, i l-a dat fratele lui. Altfel, nu ar fi putut fi pictor. Toţi oamenii care au pictat, chiar dacă au trăit în sărăcie ca indivizi, au avut un venit mai mare decat un om obişnuit. Nu se poate altfel.
Vorbeam de proiecte. Aşa cum nu există un proiect în învăţământ, aşa nu există un proiect cultural. Şi atunci, tot ce se întâmplă e rezultatul cheltuirii unor energii extraordinare ale unor indivizi. Sigur, în cadrul unui mare proiect cultural, tot indivizii sunt cei care îl realizează. Dar ei merg pe cursul apei. Şi atunci lucrarea fiecăruia se împleteşte cu a celuilalt şi se obţine acea curgere firească a spiritului cultural al unei naţii.

Carol Popp de Szathmari, pictor şi fotograf, unul dintre primii fotografi ai Europei face trei albune cu fotografii. Două dintre ele se rătăcesc prin lume. Unul, pe care l-a făcut cadou regelui Carol I, ajunge la Napoleon al III-lea, de unde intră în nişte colecţii, iar acum câţiva ani este vândut la licitaţie, undeva în Anglia, Muzeului Fotografiei din Budapesta. Nu suntem în stare să avem un muzeu al fotografiei! Vorbim de memorie, vorbim de afirmare! Nu mă gândesc la afirmare, în sensul că uităm de mine sau de altul. Ci vorbesc de aceasta uitare generală. Din această cauză uiţi, de fapt, de tot. De unde eşti, cine eşti. Tot. În piaţa Gemenii au existat, până nu de mult, două case frumoase. Una dintre ele a fost casa în care a trăit Carol Popp de Szathmari. O casă cu scară de lemn superbă, cu lucruri de mobilier foarte interesante. În ultimii ani, aşa cum e obiceiul, au fost mutaţi nişte oameni dispuşi să strice tot. Între timp, a fost recumpărată, vândută şi dărâmată. Ne mai aparţine Carol Popp de SzathmariĂ Nu. Despre acest lucru cred că trebuie să vorbim!

Oamenii uită. Au ajuns nepăsători.                                                               

Vedeţi, trebuie să ne întoarcem la şcoală, la învăţământ. Sunt un lucru minunat olimpiadele, unde participă copiii de excepţie. Dar nu asta e problema. Trebuie să te ocupi de micii pictori, de mijlociii pictori. Dacă o ţară are mulţi pictori, aşa ca mine, care nu suntem genii, suntem pictori da’ meseriaşi, are şansa ca să apară şi un geniu.

Un meseriaş?                                                                                            

Da. Sunt un meseriaş. Un meşteşugar bun, zic eu.

Distrugerea are o mai mare importanţă în contextul dramei omului simplu. Pe astea le vedeţi cu adevărat importante. Astfel, aminteaţi de povestea deţinutului politic care, după 10 ani de puşcărie, trăieşte pe aceeaşi scară de bloc cu torţionarul său. După ‘90, chiar dacă aceşti oameni ar fi vrut să spună ceva despre cei care le-au făcut rău, nu au făcut-o. În primul rând de frică şi, mai apoi, pentru că încă îi găsim printre noi, în aparatul de stat.                            

Moare Vasile Paraschiv. Ieri l-au îngroapat. Dacă mergeţi pe stradă şi întrebaţi acum cine e Vasile Paraschiv vor spune că nu ştiu. Omul simplu, nu? În 1945 intră în partidul comunist, merge înainte şi, deodată, se trezeşte că de fapt tot ceea ce a ştiut şi a crezut el despre acest lucru, partea aia poetica şi idealistă, e călcată în picioare. Şi începe să se lupte cu asta. Şi deodată se trezeşte că, de fapt, el e considerat duşman. Securitatea îl bate, îl bagă în spitalul de nebuni, îl nenoroceşte. El se întoarce tot timpul la locul lui de muncă, ca muncitor şi, în calitate de muncitor, îi scrie lui Ceauşescu, ca membru de partid. Iar îl bat, îl bat. Până la urmă cere să plece afară. Îi dau drumul şi pleacă. Şi ce face? Se duce în Franţa, ia legătura cu sindicatele franceze. Îşi spune povestea şi cere o expertiză medicală. E declarat normal. Se întoarce. Când se trezesc cu el la Curtici, îl mai bat odată bine, îl pun într-un tren şi un securist îi dă drumul în Viena. Se trezeşte la Viena şi anunţă din nou sindicatele ca el, muncitor român, nu are dreptul să se întoarcă la locul său de muncă. Se declanşează un scandal internaţional şi vine iar în România. El fusese maistru. Când se întoarce, în locul lui e pus maistru un securist. Din când în când îl prind pe stradă şi îl duc într-o pădure unde îl bat până îl lasă leşinat. Dacă nu venea revoluţia, îl omorau. După revoluţie el începe o demascare a acestor lucruri, îi dă în judecată. Întrucât trecuseră anii de când îl bătuseră, totul e prescris.
Vorbim aşadar de un muncitor. Un om simplu care a vrut să facă un sindicat. Acestea sunt personajele pe care nu trebuie să le uiţi. Sunt oamenii despre care trebuie să vorbim, mai mult decât despre mine sau altul. Sunt cei care îţi crează repere.


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Afisari: 6505
Serviciul de email marketing furnizat de