Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oraşul e paralizat. Trei sferturi din străzi sunt impracticabile. Au dispărut trotuarele. Suntem, ce naiba, un oraş european. Aici sunt firme, ministere, tribunale, bănci. Oamenii au treabă. Brutal, ăl mic m-a scoborăt cu picioarele pe pămănt. Caut, intr-o plimbare pe jos, luni dimineaţa, pămăntul (in varianta asfalt) pe străzile Capitalei. Nu-l găsesc. Munţi de zăpadă peste tot. Căte o oglindă retrovizoare, ca o ureche metalică, iese din ţărăna morfolită a zăpezii, indicănd că sub acel morman se află ingropată o maşină. Carosabilul, acolo unde se mai poate circula, este disputat căineşte de pietoni şi de maşini. Pietonii injură de mamă.
A nins cum n-a mai nins de mult. A nins prelung ca un sărut de dragoste. N-a mai căzut ca alte dăţi o biată mătreaţă din barba rărită a slujbaşilor cereşti, ci belşug de fulgi din aripile albe ale ingerilor. Curănd aveam să constat cu amărăciune că doar in pădurile mele de la Săngeru zăpada e o bucurie, un dar copilăresc al lui Dumnezeu, reconvertit la dragostea de oameni după ce i-a pedepsit pentru măr, şarpe, Eva, Sodoma şi Gomora. In lumea civilizată, in marile aglomerări, zăpada n-are timp să se copilărească. Devine coşmar.
Şi totuşi ce frumos a nins acum cinci zile in Bucureşti. Mi-a fost dor de zăpadă ca de mama, care a murit. Oraşul, cafeniu ieri, devine alb şi pur. Cel mai poluat oraş din Romănia, cu o medie de viaţă cu patru ani mai mică pentru locuitorii săi, cu 80 la sută dintre copii condamnaţi să facă polipi din motive de noxe, a fost purificat printr-un miracol.
Astă-vară, un director de meteorologie, semeţ ca o cămilă, făcea profeţia doctă că vom trăi prima iarnă fără pic de zăpadă. Toamna se va vărsa direct in primăvară, iar Crăciunul se va confunda cu Invierea. L-am crezut. De după cortina orizontului ne păndeşte fiara apocaliptică a incălzirii globale. Iată că n-a fost aşa. Imi venea să chiui pe străzi, dar străzile erau pustii.
Tată, zice fiul meu, avocat, intors cu familia de la Predeal şi intrat vălătug in multele lui obligaţii. Oraşul e paralizat. Trei sferturi din străzi sunt impracticabile. Au dispărut trotuarele. Suntem, ce naiba, un oraş european. Aici sunt firme, ministere, tribunale, bănci. Oamenii au treabă. Brutal, ăl mic m-a scoborăt cu picioarele pe pămănt. Caut, intr-o plimbare pe jos, luni dimineaţa, pămăntul (in varianta asfalt) pe străzile Capitalei. Nu-l găsesc. Munţi de zăpadă peste tot. Căte o oglindă retrovizoare, ca o ureche metalică, iese din ţărăna morfolită a zăpezii, indicănd că sub acel morman se află ingropată o maşină. Carosabilul, acolo unde se mai poate circula, este disputat căineşte de pietoni şi de maşini. Pietonii injură de mamă. Autoturismele transmit acelaşi mesaj prin claxon. Metropola care fabrică cea mai mare parte din exporturile Romăniei şi o halcă solidă din PIB e retrimisă in comuna primitivă.
Au scris destui confraţi despre primarul general Videanu. Iarna-i in Dubai, vara, cănd prăjeşti omleta pe asfalt, işi cară soacra la Polul Nord să-i repare o plombă. Omul are şi el probleme personale. E milionar, plesneşte de sănătate, conturile i se umflă mereu, impinse de norocosul microb al unui priapism financiar. De ce nu ne lasă in pace? Declară senin că n-are nici o responsabilitate in privinţa deszăpezirii. Eu, zice, am doar obligaţia să coordonez. Co-or-do-nez! Silabiseşte distant, lăsat pe spate, ca nu cumva acadeaua persoanei lui să facă atingere cu microbul vulgului. Păi, măi nea Caisă, nici Napoleon - c-am auzit că te crezi, ca şi Traian Băsescu, Napoleon - nu intra cu puşcociul in luptă la Waterloo. Işi armoniza generalii, coordona armatele, conducea. Nu te-a trimis nimeni cu lopata in mănă pe trotuar.
M-am suit la Săngeru, intr-una din aceste zile, pe un deal pe care il urcam in copilărie. E un povărniş cu arbuşti sub şorţul desfrunzit al pădurii de stejari. Zăpada a pus tichiuţe albe măceşelor de un roşu aprins. Rezultatul? Un policandru de bijuterii in miniatură. Doi grauri ciugulesc alături crengile incărcate ale unui gherghin. Gherghinele sunt nişte fructe mai mici decăt măceşele, cu un pigment mai stins. Dau graurii la o parte şi mă infrupt din darul generos al pădurii. Pe altă pantă e un desiş cu porumbe. Unii ţărani le zic poroambe, fructe mici şi rotunde ca aluna, de culoarea prunelor, cu gust dulce-amărui. In zăpada proaspătă, urme de fazani şi iepuri. Peste ele pasul de discrete simetrii al unei vulpi. După atătea ierni sterpe, castrate, iată o iarnă normală.
Bucureşti. Luni dimineaţa. Balamuc generalizat. Oraşul in care l-am văzut la televizor pe preşedinte in cumpăna anilor ţipănd cinci, patru, trei.........! Numărătoarea a fost acoperită de artificii, petarde, chiote de bucurie. Entuziasmul părea generat de prezenţa preşedintelui şi nu de trecerea astrală dintr-un an in altul. Poţi şmecheri şi viaţa cosmică dacă eşti deştept. Am fost acolo, imi povesteşte un prieten. Preşedintele a fost primit rece. N-a mai fost entuziasmul de altădată. Aşa a şi plecat. Eu, prizonier al televizorului, am inghiţit ce mi s-a dat. Incepem un alt an. Greu? Uşor? Beteag? Peltic? Generos? Doresc numai bine tuturor. La mulţi ani!
Şi totuşi ce frumos a nins acum cinci zile in Bucureşti. Mi-a fost dor de zăpadă ca de mama, care a murit. Oraşul, cafeniu ieri, devine alb şi pur. Cel mai poluat oraş din Romănia, cu o medie de viaţă cu patru ani mai mică pentru locuitorii săi, cu 80 la sută dintre copii condamnaţi să facă polipi din motive de noxe, a fost purificat printr-un miracol.
Astă-vară, un director de meteorologie, semeţ ca o cămilă, făcea profeţia doctă că vom trăi prima iarnă fără pic de zăpadă. Toamna se va vărsa direct in primăvară, iar Crăciunul se va confunda cu Invierea. L-am crezut. De după cortina orizontului ne păndeşte fiara apocaliptică a incălzirii globale. Iată că n-a fost aşa. Imi venea să chiui pe străzi, dar străzile erau pustii.
Tată, zice fiul meu, avocat, intors cu familia de la Predeal şi intrat vălătug in multele lui obligaţii. Oraşul e paralizat. Trei sferturi din străzi sunt impracticabile. Au dispărut trotuarele. Suntem, ce naiba, un oraş european. Aici sunt firme, ministere, tribunale, bănci. Oamenii au treabă. Brutal, ăl mic m-a scoborăt cu picioarele pe pămănt. Caut, intr-o plimbare pe jos, luni dimineaţa, pămăntul (in varianta asfalt) pe străzile Capitalei. Nu-l găsesc. Munţi de zăpadă peste tot. Căte o oglindă retrovizoare, ca o ureche metalică, iese din ţărăna morfolită a zăpezii, indicănd că sub acel morman se află ingropată o maşină. Carosabilul, acolo unde se mai poate circula, este disputat căineşte de pietoni şi de maşini. Pietonii injură de mamă. Autoturismele transmit acelaşi mesaj prin claxon. Metropola care fabrică cea mai mare parte din exporturile Romăniei şi o halcă solidă din PIB e retrimisă in comuna primitivă.
Au scris destui confraţi despre primarul general Videanu. Iarna-i in Dubai, vara, cănd prăjeşti omleta pe asfalt, işi cară soacra la Polul Nord să-i repare o plombă. Omul are şi el probleme personale. E milionar, plesneşte de sănătate, conturile i se umflă mereu, impinse de norocosul microb al unui priapism financiar. De ce nu ne lasă in pace? Declară senin că n-are nici o responsabilitate in privinţa deszăpezirii. Eu, zice, am doar obligaţia să coordonez. Co-or-do-nez! Silabiseşte distant, lăsat pe spate, ca nu cumva acadeaua persoanei lui să facă atingere cu microbul vulgului. Păi, măi nea Caisă, nici Napoleon - c-am auzit că te crezi, ca şi Traian Băsescu, Napoleon - nu intra cu puşcociul in luptă la Waterloo. Işi armoniza generalii, coordona armatele, conducea. Nu te-a trimis nimeni cu lopata in mănă pe trotuar.
M-am suit la Săngeru, intr-una din aceste zile, pe un deal pe care il urcam in copilărie. E un povărniş cu arbuşti sub şorţul desfrunzit al pădurii de stejari. Zăpada a pus tichiuţe albe măceşelor de un roşu aprins. Rezultatul? Un policandru de bijuterii in miniatură. Doi grauri ciugulesc alături crengile incărcate ale unui gherghin. Gherghinele sunt nişte fructe mai mici decăt măceşele, cu un pigment mai stins. Dau graurii la o parte şi mă infrupt din darul generos al pădurii. Pe altă pantă e un desiş cu porumbe. Unii ţărani le zic poroambe, fructe mici şi rotunde ca aluna, de culoarea prunelor, cu gust dulce-amărui. In zăpada proaspătă, urme de fazani şi iepuri. Peste ele pasul de discrete simetrii al unei vulpi. După atătea ierni sterpe, castrate, iată o iarnă normală.
Bucureşti. Luni dimineaţa. Balamuc generalizat. Oraşul in care l-am văzut la televizor pe preşedinte in cumpăna anilor ţipănd cinci, patru, trei.........! Numărătoarea a fost acoperită de artificii, petarde, chiote de bucurie. Entuziasmul părea generat de prezenţa preşedintelui şi nu de trecerea astrală dintr-un an in altul. Poţi şmecheri şi viaţa cosmică dacă eşti deştept. Am fost acolo, imi povesteşte un prieten. Preşedintele a fost primit rece. N-a mai fost entuziasmul de altădată. Aşa a şi plecat. Eu, prizonier al televizorului, am inghiţit ce mi s-a dat. Incepem un alt an. Greu? Uşor? Beteag? Peltic? Generos? Doresc numai bine tuturor. La mulţi ani!
