Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am cunoscut, mai întâi, din cărţi. Într-o vreme în care cartea chiar însemna ceva. O alternativă fermecătoare şi revanşardă la rigiditatea unui sistem adesea absurd. Şi tot citindu-l, mi l-am închipuit în fel şi chip. La capătul lecturii te întrebi, firesc, cum o fi autorul scrierii, o semăna el oare cu personajele universului creat din cuvinte meşteşugite ? Ei, bine, pe Augustin Buzura nu l-am fixat precis în imaginaţia mea, îmi părea o fire complicată şi, oricum, eram prea crud să-l cântăresc de la distanţa aceea intimidantă. Avea o scriitură densă şi riguroasă, ca orice condeier ardelean aşezat în rânduiala locului. Lumea din romanele sale este apăsătoare, cu pâlpâiri de lumină, mult întuneric şi devastatoare frământări lăuntrice. Trebuie să fie un ins taciturn şi posac, mi-am zis de câteva ori. Târziu, în urmă cu vreo şapte ani, ne aflam în acelaşi spaţiu public. A făcut un gest care m-a impresionat lămuritor, de o generozitate deloc obişnuită în jungla intelectualilor. Mi-a strâns mâna şi mi-a mărturisit că îmi urmăreşte cu plăcere rubrica de la ziar. L-am sunat, şi de atunci ne vorbim săptămânal, schimbăm gânduri şi nelinişti. Uneori ieşim la masă şi tăifăsuim despre una şi alta. Un om de-o politeţe seducătoare, de parcă ar veni dintr-o altă civilizaţie. Dar şi vine, fiindcă prin venele bunicului dinspre tată curgea sânge englezesc, de-adevăratelea. Perfidul Albion îl trimisese tocmai în Maramureş, să construiască acolo calea ferată. Nu a zăbovit cine ştie ce pe plaiurile lui Bogdan Vodă, însă s-a îndrăgostit de o moroşancă şi de aici începe povestea de destin a vârstnicului meu prieten. Sigur, obârşia britanică explică nu numai eleganţa scriitorului de care vă vorbesc cu emoţie, ci şi nobleţea sa, evidentă în fiecare adiere ce-l înconjoară. Are o blajinitate mângâietoare, e olimpian şi însetat de viaţă, un înţelept în vacarmul atotcuprinzător şi vulgar. Cândva a suferit de spaimă, dar i-a trecut. Era copil şi mergea singur la şcoală, cogeamitea drumul, printre jivinele pădurii. S-a învăţat cu frica şi a biruit-o în cele din urmă. Spaima luase la început înfăţişare de lup. Copilul a crescut, visând să ajungă medic, iar codrii spăimoşi au rămas şi ei departe. Din nefericire, lupii ăia fioroşi l-au însoţit în permanenţă şi l-au încolţit, nu l-au slăbit deloc. I-a regăsit mereu în preajmă, ba în hainele politrucilor sau ale măcelarilor din cenzura comunistă, ba deghizaţi în “pretutindenari” cu ifose de intelighenţi cosmopoliţi. A refuzat să urle cu ei, încăpăţânându-se să fie el însuşi, dincolo de modele politice ale timpurilor precare. S-a resemnat să observe că “şobolanii erau pregătiţi la porţile cetăţii pentru a răspândi ura şi ignoranţa. Nepoţii şi strănepoţii lui Lenin din cultură şi din alte domenii, şi prietenii acestora deveniseră peste noapte globalişti, anticomunişti şi apărători ai Vestului, cu uneltele şi metodele cu care înainte apăraseră relaţia cu «marea putere de la Răsărit»”. Însă resemnarea este activă, deoarece prozatorul clujean nu se sfieşte să demaşte stricăciunea actualilor stăpâni care “Au vândut apoi tot ce se putea vinde, inclusiv istoria, valorile şi forţa de muncă au fost fugărite din ţară încât azi, am ajuns un rai al diletanţilor şi al golanilor, al celor care dispreţuiesc ştiinţa, cultura şi educaţia în general. Politicienii nu scot pistolul când aud de cultură, dar îi pun pe finanţişti să ne spună că nu avem bani, că ţara este cum este, că UE etc”. Odată mi s-a destăinuit că i-a apărut în somn Dumnezeu, sigur l-a văzut, au şi stat la taclale pe îndelete. Îi poate oricând recunoaşte vocea şi figura, s-a vădit mai mult decât un vis. Nici eu nu mă îndoiesc de asta, în definitiv Cel de Sus nu se arată oricui, caută întotdeauna oamenii în stare să-l priceapă semnele. Caută îndeosebi creatorii de artă, imitatorii în geneză care îi repetă cazna facerii, şi de aceea Li se înfăţişează când şi când, iar câteodată Îi scoate salvator din “inevitabila noapte”.
Recent, romancierul a împlinit 75 de ani, etate la care se gândeşte altcumva la libertate şi democraţie, la soarta individului şi a colectivităţii. Cu infinită tristeţe, lucidă şi revoltată, întrucât “Dialogurile nu se mai poartă ca la uşa cortului, căci corturi nu mai există. Se poartă ca la uşa palatelor cu turnuleţe şi cu clanţe de aur”. Îl doare ţara până la lacrimi, “un eşec al tuturor celor ce ne-au precedat”, şi nădăjduieşte să mai scrie ceea ce nu a apucat încă să aştearnă pe hârtie. Mă rog cerului să-i înmulţească zilele şi puterea, şi-i mulţumesc ursitoarei tocmite cu întâlnirile că mi-a oferit şansa de a-l colinda. Îl îmbrăţişez cu dragoste nemărginită, cât să-i încălzească lacrimile stârnite de suferinţa românilor. Augustin Buzura este, fără exagerare, o întâmplare fericită din existenţa mea şi a României eterne.
