”Și pe urmă, deodată, bucuria asta, despre care nu pot spune nimic altceva decat că e fără noimă. Trebuie însă acceptată ca atare, fără noimă, trebuie admis că orice fericire nu poate fi decat fără noimă, și trebuie trăită intens. E cazul să spun că uneori, de-a lungul ultimilor ani, cate o promisiune, un început de fericire, venea să lumineze cerul tristeții mele; mă împotriveam cu un cate ”la ce bu”, un ”și ce-i cu asta?” sau ”asta n-o să mă împiedice să mor” sau ”nici un motiv să fiu fericit”; acel soi de licărire de fericire se stingea pe loc și mă întorceam înapoi, în mohoreala mea cenușie. De data asta a fost ca și cum aș fi înțeles că bucuria e un dar al cerului, precum harul, inexplicabilă, dar evidentă, sigură. Nu-i explicabilă, n-are nici o rațiune și asta pesemne că-i și rațiunea, iar lipsa asta de rațiune e poate singura rațiune valabilă, posibilă, adevărată”( Eugene Ionesco, ”Jurnal în fărame”, Ed. Humanitas)...
Rațiunea irațională a fericirii, iată ce spune...filozoful! Dar asta-i ea, asta-i bucuria, asta-i fericirea, nu-ți trebuie o justificare pentru bucurie, nici logică, nici explicație. Nu o poți reține și nu o poți amana cu pretexte de tipul ”la ce bun”; bucuria este acum, oricand af fi acum și asta poate că avem nevoie să înțelegem și noi, să ne scufundăm în mod autentic în rațiunea bucuriei, a fericirii, a fiecărei clipe. Aici e, aș zice, lupta teribilă dintre inimă și minte, lupta dintre experiența trecută și cea prezentă, tensiunea fantastică dintre uman și divin, ce se poartă continuu în ființa omenească. Pe cand mintea vrea structură, explicație, continuitate, nemurirea fericirii și motivul ei, pe cand mintea se înneacă în propriile cazane de cerneală, construite tot de ea însăși, inima e-n clipa asta bucuroasă, e deja în eternitate prin bucuria ei. Pe cand divinul se autodezvăluie prin bucuria fără de cauză, fără explicație, sfidand rațiunea, mintea, în căutarea raționamentelor ei, te decepționează mereu. Mintea nu caută doar motive, dar le și inventează, mintea pare făcută să sfideze inima și să-i oprească tocmai clipa infinită de fericire; această confruntare e a noastră, e continuă, zilnică, e ceea ce ne incită și ne oprește de la a trăi în bucuria care este chiar aici, chiar acum...Să-ți oprești mintea, să rămai liber cu inima, asta e!
Tensiunea dintre minte și inimă poate fi consolată, oprită, dacă nu în mod absolut, măcar...mai mult, puțin mai mult azi decat ieri. Pentru această oprire am putea să ne dispunem conștient, voit, am putea să facem din dorința de a trăi -mai mult bucuria, mai mult cu inima și în ea, mai mult în divinul inimii decat în omenescul minții noastre – cea mai mare dintre toate dorințele vieții. De ce să mai amanăm fericirea, de ce avem oare această vocație a amanării, a reprimării, a iluziei că există mai mult decat ne poate arăta propria inimă, așa încat, atunci cand să vine clipa bucuriei ne temem, ne îndoim de ea și-o ascundem în numele unei rațiuni absurde, care singur ne duce către nefericire!
Nu-i nimic mai real în existența noastră decat strălucirea spiritului, ce se naște uneori, poate în cele mai mărunte, mai banale și mai năstrușnice întamplări de viață. Nu-i nimic real, în afara clipei în care divinul se arată în ochii unui copil fericit, pe chipul brăzdat de riduri al unui bătran...care se bucură, pe fața plină de lumină a unui îndrăgostit! Restul e doar ...matematică, o matematică a minții! Restul e doar Ego, doar îngamfare existențială, doar răcoare emoțională și reprimare. Bucuria, cum zice filozoful, n-are explicații, nu are nevoie de ele și tocmai de aceea, cand e, să fim și noi acolo întru totul, să spunem prezent; asta s-ar putea să fie taina tainelor, să stai în bucurie cand ea vine, căci se poate să n-o poți face tu singur să apară niciodată!