Ce fac debitorii când se apreciază leul?

Ministerul Finanţelor supune dezbaterii publice un proiect de lege care permite populaţiei să-şi convertească creditele din valută în lei, dacă leul se depreciază semnificativ. Garanţiile de stat ar urma să acopere 50% din valoarea creditului imobiliar preschimbat în lei la cursul “anunţat de BNR la data conversiei”, după ce se aplică un discount de 15% pe care l-ar putea acorda banca.

Şi acum să dezbatem. Nu înţeleg de ce “proiectantului” legii îi e atât greu să discute de cursul pieţei valutare şi îi zice “anunţat de BNR”. Probabil pentru că dacă fiscalitatea n-ar fi erodat permanent potenţialul de economisire, rata economisirii ar fi fost suficient de mare încât să aveam şi pieţe şi credite în lei. Fără să trebuiască să “importăm” economisiri de la străini. Aşadar statul se face că uită cât rău a făcut politizarea economiei şi acum socializează greşelile pe care refuză să şi le asume.

După care, cu ce drept intervine statul ulterior semnării unui contract? Sau dacă îşi permite să se pună girant între două entităţi private, fără să i-o ceară nimeni, de ce n-o face pentru toţi debitorii? Spun asta fiindcă toată lumea are datorii şi dacă statul i-ar ajuta pe toţi, ei s-ar putea îndatora mai mult şi PIB-ul ar creşte mai tare.

Ceea ce trebui să fim conştienţi însă este că în afară de producerea de selecţie adversă, legea se va constitui şi într-un instrument pentru judecători. Când ei vor aplica un “haircut” de 15% la un credit, se va vedea că ceea ce în lege e cu titlu opţional devine coercitiv. Şi abia după această tăiere se va trece din valută în lei, la cursul “anunţat de BNR”... 

Sigur că pentru judecători ar fi binevenite nişte programe de educaţie economică, fiindcă se confruntă cu speţe financiare care le încearcă din ce în ce mai mult înţelegerea şi expertiza. Dar principala problemă de educaţie financiară nu e totuşi concentrată la nivelul lor, ci al celor care elaborează legile: politicienii.

Chiar aşa, programul de protecţie menţionat se aplică pe un an, într-un anumit plafon şi îl fereşte pe debitor de o depreciere masivă. Dar ce se va întâmpla când el se va confrunta cu o apreciere semnificativă, posibilă în cei 20 de ani de credit ipotecar? Se socializează doar pierderile sau şi câştigurile?