Criza crizelor e cea de umanitate, atenţionează Patriarhul Daniel (II)

Fapte mărunte, frânturi de viaţă, fulgurări de gând. De la micile accidente de educaţie până la dezmăţul moral în mocirla căruia se scufundă România nu e decât un pas mic. Să ne mirăm că procurorul stă la masă cu criminalul, într-o incredibilă frăţietate, că judecătoarea dă liber la alte asasinate unui condamnat pentru tentative de omor, că poliţiştii joacă miuţă cu daţii în urmărire generală? Într-o mâzgă cleioasă şi procurorul, şi judecătorul, şi omul de afaceri, şi şeful statului chiar se împreunează prin abundenţa unor, să le zicem doar, suspiciuni penale.

Sub titlul de mai sus am scris şi săptămâna trecută, pornind de la o spunere a Patriarhului Daniel. "Nu criza economică e marea nenorocire, ci criza de umanitate", constatase Înalt Prea Fericitul, privind nu atât spre noi, ci, sfredelitor parcă, în noi. Nu mi-e în firea condeiului să lungesc, foiletonistic, un subiect şi să trag de el ca de o plastilină, dar adeverirea vorbelor învăţătorului bi­sericesc se face mai apăsător şi mai dureros ca oricând în aceste zile. Asistăm la ruinarea morală a fiinţei noastre şi la dărâmarea tuturor rânduielilor. Sigur, sunt tentat şi eu, ca atâţia alţi confraţi, să disec subiectul crimelor de la Braşov şi al furtului unei jumătăţi de depozit de arme din cetatea inexpugnabilă a unei unităţi militare. Cum a fost posibil? Cum e posibil ca în situaţia unei alarme ge­nerale, care scosese din izmene şi pijama, poliţie, oştire, servicii speciale, ofiţeri şi soldaţi cu uniformă şi pe cei, mult mai numeroşi, în straie civile, care alertase vigilenţa frontierelor şi pusese zbilţuri poliţieneşti pe străzi, în mijlocul unui oraş din mijlocul României un bandit să jefuiască şi să asasineze ziua în amiaza mare? În condiţiile acestei alarme, un puş­căriaş sau un nepuşcăriaş, plin de pistoale, trage şi ucide în oraşul care, geo­­grafic, indică inima României. Ţara noastră de agenţi vioi, lăudaţi mereu de comandantul suprem de la Cotroceni, toţi ochi şi urechi, toţi cu mâna pe puşcoci, a fost violată, umilită şi prădată mai abitir ca-n codru.

Criza de umanitate, criza sufletului nostru bolnav ca naţie e cea care ne omoară, avertizează Patriarhul Daniel. Nu-l ştiu pe Patriarh decât de la televizor. Pe predecesorul său, Patriarhul Teoctist, am avut cinstea să-l cunosc şi să mă laud cu generoasa sa prietenie, căreia i-am întors o iubire sinceră. Daniel e tânăr, se zice că strălucitor de inteligent şi bun manager al pogoanelor de cer ce ne-au fost date nouă, ortodocşilor români. Are uneori o privire aspră. Duhovnicul blând poate lovi cu biciul mâniei. Nu demult, Patriarhia a găzduit un simpozion cu subiectul aniversar al Unirii Principatelor. Preşedintele ţării a citit un discurs cu poticneli. I-l scrisese cineva şi era evident că nu se potrivea pe mănuşa personalităţii sale convulsive. Întors în prezidiu, lângă Patriarhul care conducea lucrările, preşedintele nu-şi găsea astâmpăr pe scaun şi dădea semne că voia să converseze cu şeful Bisericii. La noi există obiceiul bădărănesc de a şuşoti în prezidiu, punând distanţă între cei de sus şi blegii de jos. Câteodată, paravanul unei mâini protejează gura de indiscreţia privirilor din sală. Asta era tentaţia preşedintelui pe care Patriarhul s-a făcut că n-o vede şi n-o înţelege. Vorbea în acest timp la microfon academicianul Be­rin­dei, iar gazda simpozionului se simţea datoare cu politeţea de a fi atent. Preşe­din­tele este absolvit moral de orice constrângere. M-am bucurat pentru tăria Pa­triarhului de a nu fi complice la mojicie, rămânând statuar ca un arhanghel alb.

Fapte mărunte, frânturi de viaţă, fulgurări de gând. De la micile accidente de educaţie până la dezmăţul moral în mo­cirla căruia se scufundă România nu e de­cât un pas mic. Să ne mirăm că procuro­rul stă la masă cu criminalul, într-o incre­dibilă frăţietate, că judecă­toarea dă liber la alte asasinate unui condamnat pentru tentative de omor, că poliţiştii joacă miu­ţă cu daţii în urmărire generală? Într-o mâzgă cleioasă şi procurorul, şi jude­cătorul, şi omul de afaceri, şi şeful statului chiar se împreunează prin abundenţa unor, să le zicem doar, suspiciuni penale.

Criza economică există şi ea. Scriam zilele trecute că politica lui "Să trăiţi bine!" şi a lui "hă hă hă" a dat faliment. Trebuie încheiat spectacolul grotesc. Preşe­dintele dacă a fost ales preşedinte să nu se mai bâţâie prin toate sediile şi să-şi vadă de treburile lui. Miniştrii să-şi ia în serios rolurile. Poate că fără stresul unui tătuc care le ştie pe toate vom reuşi să trecem şi această încercare de prăbuşire economică şi sufletească. Unde-i lumea idilică a lui Eminescu, "Lumea ce gândea în basme şi vorbea în poezii"?