Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă intrigă, în continuare, faptul că Fiscul vrea să dea credite debitorilor bancari, şi nu-şi păsuieşte proprii datornici. Dar asta se întâmplă poate pentru că respectiva idee n-a venit finanţiştilor, ci bancherilor. Aşa că haideţii să vorbim, mai departe, de inflaţie. Aceasta e o măsură a lipsei de eficienţă, însă poate fi legată nu neapărat de productivitatea din sectorul manufacturier, ci de proasta alocare a resurselor. Adică, atunci când principalul rol al banilor e să circule şi să faciliteze schimburile pe piaţă, iar ei băltesc în mâna unui număr redus de indivizi - nu-i deloc bine.
Banii nu circulă din cauza mediului economic ostil, dar nu o relaxare fiscală se pregăteşte, ci se încearcă, cu metode administrative, de stânga, să se acorde împrumuturi celor care nu-şi pot plăti ratele. Bani ce se iau conservându-se selecţia adversă şi hazardul moral, deci asimetria. Şi modul în care se folosesc după aceea banii creează o asimetrie inversă. Însă, e drept, că se câştigă timp până când banii se întorc şi băltesc din nou.
Aşadar, temporar şi asimetric, nişte bani ajung la un număr de persoane pentru a se debloca secvenţa economică, acum îngheţată. Dar când intră pe mâna acelor persoane, e greu de spus ce vor face oamenii cu ei. Nu se ştie dacă vor merge în economia la vedere ori în cea subterană. De aceea pericolul ca banii să circule în economia neînregistată şi să ocolească bugetul şi băncile rămâne pregnant. Ceea ce se numeşte debancarizarea masei băneşti.
Fireşte că se poate vântura impresia că redistribuirea resurselor se realizează din creşterea PIB. Dar asta nu are legătură cu modul în care se formează PIB-ul - bani-s atribuiţi celor ce au nevoie, nu acelora care-i folosesc mai bine. De aceea, resursele nu se îndreaptă neapărat către economia la vedere.
Într-o primă fază, pericolul debancarizării nu se va resimţi. Se va sesiza o mulţumire la nivelul celor cu venituri medii, impactul recesiunii va scădea şi se va majora puterea de cheltuire. Aici apare însă problema. În ce măsură cheltuielile vor viza economia la vedere şi nu cealaltă zonă? Probabilitatea de a cheltui “la negru” e mai mare, pentru că acolo mediul nu e împovărat cu taxe. Aşa se explică de ce pericolul debancarizării se menţine şi un credit fiscal nu se poate substitui relaxării fiscale. Cu alte cuvinte, ceea ce din punct de vedere politic reprezintă cea mai reuşită iniţiativă, economic e o măsură speculativă, care aruncă tensiunile în viitor.
Soluţia cea mai bună pentru a “ataca” problema ar fi fost ca în locul unor credite fiscale să se acorde nişte deductibilităţi. Trebuie să ajungem cu preţul la utilităţi la nivelul negociat cu UE? OK, de ce nu facem aceste cheltuieli deductibile din impozitul pe venit? La fel trebuie să se întâmple şi cu taxele pe proprietate. Iar apoi, pentru că bugetul central face deduceri la respectivele taxe, e normal ca bugetele locale să preia cheltuielile cu învăţământul.
