Din călătoriile cu trenul

Trebuie să laşi să treacă un timp ca să înţelegi o dramă. Pe moment, e posibil să nici nu ţi se înfăţişeze ca o dramă. Pe moment, deşi si­tu­a­ţia în care se găseşte un om te im­presionează, ai prefera să nu-i fi fost martor. Nu poţi fi pur şi simplu doar martorul, numai şi numai mar­torul unor întâmplări triste. Iar când asişti la primele secvenţe ale dramei, ştiind că nu o vei cu­noaşte niciodată în întregime şi nici sfârşitul ei, senzaţia de implicare e dublată de o senzaţie şi mai îndelungată, mai ne­li­niş­ti­toa­re, de neputinţă.

În trenul cu care mă întorceam la Bucureşti dintr-un târg amorţit, dar plin de vanităţi culturale, am cunoscut o tânără crescută la o casă de copii. Singura din toate gene­raţiile de nefericiţi care reuşise să termine o facultate. Puteam să termin şi două, mi-a zis ea, însă, orice aş face, rămân tot un copil de la orfelinat. Copilul nimănui.

Diploma i-a permis să devină administrator, ceea ce ar fi putut să însemne un prim pas norocos în viaţă, însă administrator tot la şcoala de copii abandonaţi. Puşcăriaşii, mi-a mai spus tânăra, pleacă din închisoare după ce-şi ispăşesc pedepsele, însă gardienii, deşi sunt cetăţeni liberi, îşi petrec jumătate din viaţă între zidurile închisorii. Am 30 de ani, n-am o casă a mea, locuiesc într-o odaie din care cândva am avut doar un colţ, colţul unde se găseau patul meu, iar pentru profesori nu-s altceva decât eleva lor care s-a făcut mare. În concediu, umblu să dau de urma părinţilor mei, deşi nu am decât informaţiile pe care le-am cules din arhivele şcolii.

Am întrebat-o câte concedii a irosit căutând ceva ce nu avea să găsească nici dacă arhivele ar fi fost mai grăitoare? Tânăra, copilul nimănui, mi-a răspuns scurt, din perspectiva contabilului care era: Opt. O cifră ca atâtea altele. Nici dacă ar fi zis unul singur n-ar fi avut mai multă emoţie în glas. Dându-şi seama că m-am sesizat de detaşarea cu care a rostit cifra opt, a completat: Tot e ceva, văd lu­mea, cunosc oamenii, sunt şi eu un om ca ei.

Contabila de la casa de copii s-a uitat un ceas în tăcere pe fe­reas­­tră. Nu avea sens să se des­tăinuie mai mult, într-o călătorie care urma să se sfârşească în curând.

La intrarea în Bucureşti, ca şi cum timpul pe care-l mai petreceam în acelaşi compartiment o obliga totuşi la o precizare, mi-a spus şi ce fel de oameni cunoştea: toţi erau părinţi care-şi abandonaseră copiii şi nu mai voiau să ştie nimic despre aceştia.

I-am spus tinerei că vreau s-o ajut, că am mai multe posibilităţi decât dânsa de a da de urma celor care o lepădaseră la azil. În aceşti opt ani, a zis fata, s-au petrecut multe. În sufletul meu, vreau să spun. Unele lucruri e mai bine să nu le ştii. Am crezut că sunt din ce în ce mai aproape de mama şi de tata, dar astăzi, când pot măsura distanţa, aceasta e din ce în ce mai mare. Umblu în conti­nuare, e drept, după nişte părinţi. Ai altor copii.
Ca să-i pot învăţa ce ştiu eu: să nu-i mai caute, să nu sufere, să nu stârnească trecutul.