Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Drumul României, în acest an şi în anii ce vin, e deja trasat. După aderarea la Uniunea Europeană,la 1 ianuarie 2007, a început integrarea. Şi continuă. Cum vom înainta pe acest drum? Totul depinde de ţel. Iar ţelul are ca primă componentă un sistem integrat de pieţe libere şi eficiente, care să funcţioneze ca un ceasornic. Desigur, pieţe de producţie, de consum, monetare, valutare, de capital. Şi care să funcţioneze, obligatoriu, în regim concurenţial. Căci numai un astfel de sistem concurenţial va fi în stare să aducă eficienţă în economie şi, pe acest temei, bunăstare în societate.
Faptul că noi am pornit pe acest drum e o şansă istorică. România n-are nici un drept s-o rateze. Mulţi vor fi tentaţi, poate, să spună că alergăm după o Fata Morgana. Fiindcă nici celelalte ţări din Uniunea Europeană nu stau pe loc. Am gonit 18 ani într-o cursă dramatică, dominată de nenumărate obstacole, ca să ajungem... tot în coada topului bunăstării. Şi dacă asta a fost ţinta, întrebarea pare firească: de ce am avut nevoie de atât timp şi, mai cu seamă, de atât chin? A gândi însă aşa ar fi o imensă eroare.
Astăzi, în societatea românească, mai sunt doar puţine realităţi care să susţină asemănări cu 1990 sau cu anii de dinainte de 1989. Ce lucruri asemănătoare am putea să găsim în anii ’80, când totul părea să fi fost doar un vis? Şi "miracolul economic", atât de mult trâmbiţat. Şi "cornul abundenţei" – promisiune ce n-a putut fi onorată. Devalorizarea banilor era simptomul infailibil al eşecului economiei naţionale. România de astăzi e cu totul altfel şi, mai ales, are deschideri largi.
Ne rămâne totuşi o semnificativă bază de comparaţie cu anul 1990: salariile reale. Acele salarii care exprimă puterea de cumpărare.
Aşa vom înţelege că atingerea, după 18 ani, a puterii de cumpărare a salariului mediu din octombrie 1990 nu înseamnă nicidecum că am ajuns... de unde am plecat.
Ci înseamnă un record istoric.
Salariul din octombrie ’90 avea putere de cumpărare doar pe hârtie. Dominantă era "fuga de lei". Pentru că moştenisem de la regimul trecut o grămadă de "bani fierbinţi". Bani de care populaţia voia să scape. Lucru nu tocmai uşor în condiţiile unei pieţe peste care parcă suflase vântul: pentru fiecare leu în circulaţie se găseau mărfuri şi servicii doar de ... 9 bani. O inflaţie galopantă era inevitabilă.
Astăzi, puterea leului o vedem în piaţă şi nu pe hârtie. Mă refer la puterea de cumpărare. Am scăpat de inflaţia ascunsă. Continuă creşterea economică, se dezvoltă noi sectoare. Alergăm însă prea încet în înfăptuirea reformelor structurale.
Ce avem de făcut? N-ar fi deloc rău să privim cu mai multă atenţie în jur. Cehii, polonezii, ungurii sunt cu mult înaintea noastră. Se mai poticnesc şi ei, se lovesc de multe greutăţi, mai ales ungurii, dar aleargă mult mai repede decât noi şi au reuşit deja să soluţioneze multe dintre problemele spinoase. Poate că vom observa şi un adevăr amar: acela că noi nu obişnuim să învăţăm decât din propriile noastre erori. Bine ar fi să începem să învăţăm şi din greşelile altora.
Au cehii, polonezii ori ungurii modele mai bune? Merg ei într-o altă direcţie? Nicidecum. Oficialităţi ori analişti din aceste ţări recunosc că între modelele lor şi modelul românesc nu e nici o deosebire. Au mers pe aceleaşi căi: liberalizarea preţurilor, descentralizarea comerţului exterior, convertibilitatea monedei naţionale, privatizare şi restructurare, concurenţă. Ceea ce înseamnă că autorii reformelor, de la noi şi din alte ţări din zonă, dispun de foarte puţine scheme. Aşa că este foarte important nu doar pe ce fel de căi mergem, ci şi cum mergem.
Cheia problemei? Cehii, polonezii şi ungurii au atacat dintr-o dată toate căile de acces către un sistem integrat de pieţe: de mărfuri, de bani şi de capitaluri. Plus privatizarea. Mai puţin însă restructurarea, obiectiv lăsat în seama noilor proprietari. Şi iată că, în aceste condiţii, privatizarea rapidă n-a adus şomaj, ci a absorbit forţa de muncă; n-a adus inflaţie, ci stabilizarea preţurilor; n-a adus scumpirea vieţii, ci creşterea puterii de cumpărare a salariului mediu. Sigur, toate aceste obiective n-au fost împlinite definitiv. Mai sunt oscilaţii. Mai sunt dări înapoi. Cum se întâmplă în acest început de an cu inflaţia, care îşi arată dinţii. Dar tendinţa e cea bună.
Autorii reformelor din cele trei ţări spun că au făcut şi greşeli. Numeroase. Dar au mers repede şi au câştigat timp. Totuşi, privind înapoi, ei consideră că... au pierdut prea mult timp! Şi adaugă: "Dacă azi am putea să luăm lucrurile de la început, am simplifica sistemul, am merge mult mai repede, pentru a nu prelungi agonia dinaintea privatizării".
Opinia generală este că unor manageri, dintre cei incompetenţi, care ştiau că nu au şanse să fie menţinuţi de noii patroni, li s-a acordat prea mult timp pentru a bloca privatizarea, a realiza "scăpări" din patrimoniul de stat şi a îndatora întreprinderile cu credite împovărătoare. Au greşit, în acelaşi timp, fiind prea mult timp menţinute în economie monopoluri nefireşti, întârziindu-se inadmisibil concurenţa.
Important este ca, de acum înainte, noi să nu mai săvârşim astfel de erori, una câte una, ca în trecut. Pentru că, iată, nu mai ştim ce să inventăm ca să întârziem restructurarea. Măcar un an-doi, acolo. Preţul ar fi însă enorm.
