Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă întrebam mai de mult cu ce-i de preferat să ieşi din criză, cu inflaţie sau cu suprataxare? Pe de o parte, taxelor închid companii şi disponibilizează personal. Pe de alta, inflaţia-i tot o taxă - o formă de impozitare ce poate fi impusă fără legiferare, după definiţia lui Milton Friedman. Se vede însă că unei persoane obişnuite inflaţia îi poate ciunti o parte din salariu, pe când şomajul i-l ia pe tot. Iar dacă politicienii decid să reducă deficitul fiscal, şi chiar să-l ducă la zero, precum Administraţia Clinton, inflaţia poate fi micşorată ulterior. Spre deosebire de suprataxare, care odată ce a “ucis” firmele nu le mai poate reînvia.
Dar să nu exagerăm cu calităţile inflaţiei, James Buchanan şi Richard Wagner discută în cartea lor “Democraţia în deficit – moştenirea politică a lordului Keynes” de o erodare generalizată a manierelor publice, atitudini tot mai relaxate cu privire la activităţile sexuale, un declin al eticii puritane a muncii, deteriorarea calităţii produselor, explozia ajutoarelor sociale, corupţie şi, în cele din urmă, de înstrăinarea votanţilor de procesul politic. Sigur că nu se pot atribui toate convertirii la keynesism a publicului şi politicienilor. Însă cine poate nega că inflaţia joacă un rol în accentuarea unora dintre modelele de comportament observate? Inflaţia minează aşteptările şi creează incertitudine; creşte sentimentul de nedreptate şi provoacă alienare. Produce reacţii comportamentale care reflectă o scădere generalizată a orizonturilor de timp.
Iar Wilhelm Röpke apreciază că inflaţia şi spiritul ce o nutreşte e doar aspectul monetar al decăderii legilor şi a respectului pentru ele. Dispariţia respectului pentru proprietate e intim legată de perimarea respectului pentru integritatea banilor şi a puterii lor de cumpărare. Slăbiciunea proprietăţii şi a banilor merg mână în mână; un lucru presupus stabil, durabil, propriu, sigur şi continuu face loc unuia fragil, fugitiv, instabil, nesigur şi efemer.
Revenind la Buchanan şi Wagner, inflaţia introduce o tendinţă anticapitalistă, ce provine din plasarea greşită a vinei pentru erodarea puterii de cumpărare a banilor. Tendinţa poate să impună la rândul ei elemente directe de control, în termeni de reducere a eficienţei conomice şi în termeni de restricţii a libertăţii personale. Şi e probabil ca impozitele asupra afacerilor să devină mai penalizatoare pentru investiţii private în perioada de inflaţie.
România e ţara cu cea mai ridicată inflaţie din UE. Dar Guvernul şi-a asumat adoptarea euro, ceea ce înseamnă că inflaţia medie va trebui să nu depăşească cu mai mult de 1,5% cele mai scăzute rate din ţările UE. Adică, să se situeze la 1,7%, nu la 2,1%, fiindcă cei mai perfomanţi au acum deflaţie. Paradoxal însă miniştrii ce susţin că adoptarea euro ne pune la masa puterilor europene ne zic şi să ne ferim de scăderea preţurilor, nu de creşterea lor. De aceea, în loc să se capaciteze investiţiile străine, ce generează productivitate, ei majorează accizele, punând controlul înaintea eficienţei.
