La Călăraşi, în vecinătatea Vienei

Cel mai vechi locuitor al municipiului Călăraşi este Dunărea. Doar s-o întrebi şi ea îţi va spune imediat de unde vine numele oraşului, de la vechii călăreţi sau călăraşi ştafetari care făceau legătura între Bucureşti şi Constantinopol. I-a văzut cu ochii ei alergând spre Stambul şi-a avut grijă să-i trecă de fiecare dată teferi pe malul celălalt, ca să ajungă la timp cu soliile trimise de vodă sultanului, iar atunci când ocupaţia lor va intra în istorie, să se poată întoarce aici şi să întemeieze oraşul. Oraş ce s-a numit la început Lichireşti, cu i, nu cu e, căci n-avea nicio legătură cu lichelele, iar mai apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, Ştirbeiu, în semn de recunoştinţă faţă de domnitorul care i-a scos pe locuitori de sub stăpânirea boierului ce deţinea moşia pe care îşi aşezaseră urbea.

Dunărea a văzut toate aceste lucruri cu ochii ei. Abia aşteaptă s-o întrebi ca să-ţi povestească. Doar ţi se pare că stai de vorbă cu un om care se cheamă Daniel Ştefan sau Sorin Vasilescu, amândoi directori în cadrul Consiliului Judeţean, cea care povesteşte e de fapt Dunărea. Numai că se foloseşte de vocile unor oameni ca să poată fi auzită. Arhitectul Dodo Tudorache, nu e din partea locului, a nimerit aici prin 82, dar “hoţoaica” bătrână a învăţat să se folosească şi de el, punându-l să vorbească în locul ei, ca şi cum ar fi călărăşean de când lumea.

E miez de octombrie şi până şi mie, care mă aflu pentru a treia sau a patra oară la Călăraşi, mi se urcă Dunărea la cap, asta pentru că fac greşeala demnă de laudă, nu doar de iertat, de a coborî de pe esplanada Consiliului Judeţean pe malul dumisale, lăsându-mă la cheremul frumuseţii cu care te întâmpină locul. Vezi, ca să fiu mai precis, o puzderie de păsări, purtând solii numai de ele ştiute, între cer şi pământ, aidoma călăraşilor de pe vremuri între Bucureşti şi Istanbul, şi mai vezi o puzderie de bărci trăgând după ele depărtările, poate spre cer, poate spre pământ. Apoi, insule ce plutesc în toate culorile curcubeului între maluri încă verzi de pădure. Iar atunci când te întorci pe esplanadă, ameţit de atâta frumuseţe, începi să înţelegi. Să înţelegi ce este cu “Festivalul Dunării Călărăşene”, aflat la prima ediţie, care se desfăşoară chiar în momentele acelea în jurul tău. În limbajul prozaic al proiectelor europene, căci despre un astfel de proiect este vorba, stării de sărbătoare ce a apus stăpânire pe centrul oraşului i se zice “Valorificarea şi conservarea tradiţiilor pescăreşti pe malul Dunării călărăşene”.

Miroase peste tot a ciorbă şi a saramură de peşte. Poveştile pescăreşti, depănate mai cu seamă de Tibanu şi Vasilică, se ţin frumos de mână cu momentele muzicale de pe scenă. Fetele se ţin şi ele la fel de frumos de mână cu băieţii. Tot aşa, sufletul meu cu toamna. Dar mai frumos ca orice, e felul în care se ţine Călăraşiul însuşi de mână cu Europa, vinovată fiind şi aici Dunărea, care face ca fostul Lichireşti să se învecineze cu Belgradul, Budapesta, Bratislava şi Viena. De-adevăratelea, nu în poveste!