Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A provocat, pe bună dreptate, consternare și i-a revoltat pe mulți oameni de bună credință felul în care Vlad Alexandrescu, proaspăt profesor universitar și efemer ministru al culturii în guvernul tehocrat-a- la varză de Bruxelles, a înțeles că trebuie să discute cu cei care nu îi împărtășesc opțiunile politice. Adică înlocuind confruntarea de idei și de argumente, cu insulte la persoană, precum în cazul lui Florin Zamfirescu sau, mai rău, cu etichetări de factură politico-ideologică - ,,anti-european și ,,anti-american’’- precum în cazul lui Titus Corlățean.
Dacă toate acestea s-ar fi petrecut undeva, într-un spațiu privat, ferit de ochii noștri, ai muritorilor de rând, poate că tot acolo ar fi și rămas! Dar pentru că ex-ministrul și recentul profesor universitar Vlad Alexandrescu a ales să își etaleze comportamentul și mentalitățile care i-l dictează la emisiunea de largă audiență pe care o realizează Mihai Gâdea și pe care o difuzează canalul Antena 3, lucrurile se schimbă radical. Prestația menționată merită o categorică sancțiune publică. Și asta din cel puțin trei motive:
-I) În așa-zisul dialog pe care Vlad Alexandrescu a înțeles că trebuie să îl aibă cu Florin Zamfirescu tonul și maniera sa de adresare cad sub incidența unei perfecte analogii cu răspunsul pe care Mihai Ralea povestește că l-a dat o cuconiță cu pretenție de intelectuală, atunci când, discutând despre de-ale filozofiei, constată că a rămas fără argumente: ,,Așa îmi trebuie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!’’ Că așa a dus-o mintea și gradul de instrucțiune să grăiască pe coconița din povestirea lui Ralea, mai treacă-meargă, dar când așa glăsuiește, așa se comportă și, mai rău!, așa gândește un proaspăt profesor universitar care a fost chiar ministru al culturii, atunci trebuie să luăm seama că este ceva putred. Dar nu în Danemarca , ci aici, la noi, în lumea celor ce se pretind elite ale spiritului și repere ale lumii ideilor.
-2) În ceea ce privește reacția (puțin spus, viscerală!)pe care același domn(?!)Vlad Alexandrescu a afișat-o față de Titus Corlățean lucrurile sunt agravate prin însăși împrejurarea că un asemenea comportament și un asemenea mod de a gândi trimit direct la mentalitatea leninist-stalinistă: ,,cine nu este cu noi, este împotriva noastră!’’. Mentalitate funestă care a dictat crimele comise împotriva elitelor politice și culturale ale României de către prokurorii ,,cu steaua Kremlinului în inimi și în gânduri’’și de către jandarmii proletkultiști ai ,,vremurilor noi’’.
-3) Cel de al treilea motiv care atârnă foarte greu în balanță este acela că Vlad Alexandrescu – personaj căruia i se potrivește ca o mănușă repica unui personaj din ,,Siciliana’’ lui Aurel Baranga: ,, Tovarășe, că domnule nu pot să îți spun!’’- este nepot al lui Tudor Vianu. Ceea ce, ar trebui să dea foarte serios de gândit .
Mă gândesc în primul rând la împrejurarea că eminentul cărturar și om de exemplară conștiință civică, Profesorul Tudor Vianu, a fost persecutat și marginalizat, pe rând, atât de regimul antonescian cât și de cel stalinist. Ale cărui mentalități de crasă intoleranță le regăsim, din păcate, și în discursul nepotului său. După cum bine se cunoaște, Tudor Vianu s-a aflat printre prestigioasele personalități ale culturii românești care au fost supuse persecuțiilor, cenzurii și hărțuielilor de către două regimuri dictatoriale: cel antonescian și cel stalinist. Așa după cum, a fost și G.Călinescu.
Iar, cum între cei doi au existat multe și serioase divergențe de idei , precum și momente în care relațiile personale erau tensionate , suspiciunile reciproce fiind alimentate de către cei care le doreau să fie și să rămână așa, mi-aș permite să evoc o anumită întâmplare despre care cred că poate atârna foarte greu în judecarea ieșirilor publice ale lui Vlad Alexandrescu.
Suntem, așadar, în anul 1954, când, după apariția romanului lui G.Călinescu ,,Bietul Ioanide’’,se declanșează o înveninată campanie de presă prin care se cerea condamnarea cărții și, poate chiar a autorului său. În avangarda funestei acțiuni se aflau patentați militanți proletkultiști , precum N.Popescu-Doreanu, Horia Bratu sau Eugen Luca, iar vocile mai tinerilor critici(Dumitru Micu,Matei Călinescu, Eugen Simion)care au încercat să propună o judicioasă apreciere a cărții au rămas fără urmări,atâta vreme cât comanda politică fusese dată! În aceste împrejurări, lui G. Călinescu i-a ajuns la ureche zvonul că Tudor Vianu s-ar ralia campaniei , drept pentru care, suspicios din fire, dar și având în minte unele confruntări de idei cu autorul ,,Esteticii’’, acesta le-a dat crezare. Aflând asta, Tudor Vianu îi trimite o tulburătoare misivă , de fapt un poem:,,Așa m-ai vrut ? Mă știi așa?/Ținând stiletul sub manta?/Ne-aduse valul din vechime,/Ne-a cufundat în mare adâncime/Și când,luptând, la spumă, sus, ajung,/Tovarășul de luptă să-l străpung?/ Nu m-am legat și cu cuvântul /Să-l slujesc?Au care-i legământul/ Ce-am lupt vreodată, aspru sau perfid?/ Ești Musaget și sunt Appolonid./Deci drumul nostru-alături să-mplinim/Suntem de-aceeași spiță; /Ne iubim.’’
Peste două zile, venea răspunsul lui G.Călinescu: ,,Ca să nu las să treacă o penibilă tăcere îți scriu în proză. N-am crezut vreodată că lealul, bravul Vianu ar putea comite o felonie.Sunt fericit că o astfel de neînțelegere ne-a dat prilejul să ne simțim aproape și a produs delicatele, reconfortantele versuri care-ți fac cinste ca poet și ca om.Te îmbrățișez cu toate mâinile sufletului meu.’’( Vezi și eseul ,,Dialog epistolar Vianu- Călinescu’’, de Henri Zakis , apărut în ,,România literară’’nr. 47/1999)
Așa gândeau, așa simțeau , așa se comportau, mai ales în ceasuri de restriște, marii, adevărații oameni de cultură ai României. Nu mă îndoiesc, lui Vlad Alexandrescu îi este cunoscută această întâmplare a cărei valoare de simbol depășește timpul său istoric în care s-a petrecut. Firește, trebuie să păstrăm proporțiile, domnia sa nu are ,deocamdată măcar, statura morală și nici o operă de anvergura celei a lui Tudor Vianu. Așa după cum nici cei doi redutabili oameni de spirit cărora le-a adresat otrăvitele replici nu au pretins să fie tratați pe picior de egalitate cu G.Călinescu.
Dar nobila și generoasa lecție a întâmplării rămâne! Numai că, din păcate, pentru o anumită persoană direct implicată în situația de la care au pornit însemnările de față, trebuie să îi mai dăm(pentru a câta oară?) dreptate înțeleptului: ,,Dacă o carte se lovește de un cap și sună a gol, nu întotdeauna este de vină cartea’’.
