Mareşalul nu s-ar mira

Analiştii BCR spun că România urmează evoluţia din Polonia la o distanţă de minimum 6 ani. Ceea ce-i bine, pentru că în 2003, EIU socotea că românilor le trebuie 80 de ani ca să ajungă la nivelul de trai al occidentatilor, iar polonezilor - 50. Totuşi, aceste judecăţi au sens în condiţiile în care România merge, într-adevăr, pe urmele Poloniei, fiindcă eu am impresia că doar ei se îndreaptă spre economia de piaţă.

Sigur că discuţia nu e nouă. În anii ’80, decalajul dintre Polonia şi România părea mai redusă, însă ei au început să cultive spiritul antreprenorial, cam în acelaşi timp cu iugoslavii.

România, din păcate, a avut caracteristicile unei ţări în stare de război: diminuarea capacităţii de producţie, inflaţie galopantă şi lipsa ofertei de bunuri şi servicii - mareşalului Antonescu i s-ar părea familiară situaţia. Doar în intervalul 2005 - 2007 s-a văzut o atmosferă mai puţin încordată. Dar nici atunci capitalurile investite n-au creat abundenţă de mărfuri pe piaţă, ci numai o bulă imobiliară.

Ne confruntăm în continuare cu o inflaţie mare, dar pe care n-o mai vedem, deoarece consumul a migrat “la negru”, cu o ofertă precară de bunuri şi servicii şi cu răcirea secvenţei economice, “trădată” de insolvenţe. Deci, suntem tot în război. Cum a fost în Iugoslavia, şi de pe urma căruia a câştigat Polonia. Iar dacă BCR va repeta cercetarea în 2015, probabil că va vedea că nu mai sunt 6 ani de decalaj, ci 8, fiindcă mergem în direcţii diferite.

Acordul cu FMI reprezintă cea mai bună dovadă că România e condusă tot pe bază de scenarii de avarie. Am apelat la Fond încă din anii ’80, şi am fost asistaţi de el în cea mai mare parte a perioadei post-comuniste. Timp în care s-au administrat atât preţurile, cât şi salariile, ca în statele pe picior de război.

Ca să conchid, deşi suntem la fel de stabili macro ca Polonia e greu să vorbim de economie de piaţă pentru că guvernelor de la noi nu le-a venit la îndemână să lase piaţa să regleze natural mecanismele, ci au ales o strategie alternativă: controlul preţurilor şi salariilor. România nu seamănă cu Polonia, ci mai degrabă cu Serbia. Noi am început cu "nu ne vindem ţara" şi acum suntem deficitari la infrastructură şi la investiţii străine, ei au rămas fără infrastructură şi le-au fugit investitorii după ce au strigat "ne dam Kosovo" până când le-au picat în cap bombele NATO. Şi noi, şi sârbii suntem asistaţi de FMI. Iar aici se vede eroarea fundamentală de abordare. Avem încă preţuri administrate, ca în vreme de război. Şi politici monetar-fiscale cu rol de ancore antiinflaţie, fiindcă statul deturnează banii către breşele lăsate în economie de sectoarele şi persoanele protejate. Trăim cu riscul permanent ca frâiele consumului să scape şi atunci inflaţia să arate că structura economiei e prea puţin diferită de cea din anii ’90. Riscul creşte din patru în patru ani când se apropie alegerile.

Evident, o astfel de economie nu poate fi condusă relaxat, cum e normal în timp de pace. De aceea, se declară demagogic război sărăciei, ca să se justifice aplicarea în economie a legii marţiale - cine nu e cu noi, e pe dinafară.