Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe înserat, într-un Bucureşti tomnatic şi molatic, Marius Tucă ne-a invitat la Grădina Icoanei. Voia să ne spună cum e să iubeşti până la sfârşitul lumii, într-o lume surpată de emoticoane. L-am luat în serios şi am ajuns la teatru chiar la trecute fix. Ca mine erau destui, tineri mai ales, veniţi să umple o sală cu foamea lor de romantism. O sală cufundată în întuneric, cu pâlpâiri gălbui şi roşiatice de străfulgerări. O scenă goală, cu un violoncel însingurat, asemenea oricărui creator de frumos. Fiindcă arta se naşte, înainte de toate, din solitudinea celui hăruit să completeze actul facerii dintâi. Din fundalul tăciunos irumpe vocea nebănuitului poet, tremurătoare şi gravă; spectacolul s-a urnit. “Dragostea noastră stă într-un singur punct”, ehe, dar câte suflete a strivit punctul ăsta ! “Am să te iubesc până la sfîrşitul lumii”, răsună promisiunea ca un jurământ şi parcă îi simt pe cei de lângă mine cum se strâng în ei înşişi o clipă. Cum se reculeg în acest vers cât o religie. Până şi violoncelul şi-a regăsit mâna care să-i mângâie coardele, nu mai e singur. Bărbatul şi femeia şi dansul lor erotico-muzical. Susură, suspină, se zbenguie, râde cu poftă ori plânge de se cutremură pereţii, ciupit de Adrian Naidin. Îi ţin isonul Rodica Mandache, Maia Morgenstern, Marina Constantinescu, Horaţiu Mălăele şi Ion Caramitru chemaţi acolo de lirica iscoditorului şi împătimitului jurnalist. Ce minunată surpriză, lansarea cărţii este ditamai spectacolul de poezie şi muzică! De simţire şi sensibilitate, suficient “Să te mai iubesc o sută de ani lumină “. Ne foim nedumeriţi în fotolii şi ascultăm, vrăjiţi de talentul uriaşilor actori, că “E târziu şi începe lumea/ Răsar nesfârşiturile din noi, /Mă tem că te temi / Mă tem că je t'aime “. Dar nu mai e loc de teamă, “Îmi place despre tine / Cum cucereşti vara plajele, om cu om / Şi faci ţărmurile să danseze blues, /Cum furi nisip şi-l vinzi în clepsidre”. Şi devin, deodată, nostalgic, fug în adolescenţă ca să-ţi jur că “Am să mă întorc în timp să te iubesc /Aşa cum din motive fragile şi necunoscute/ N-am făcut-o când aş fi putut ,/ Te rog să nu schimbi nimic din ce erai, /Lasă neschimbate şi aleile pe care ne plimbam, /Aerul cald, lumina, anotimpul, lumea/Nimic să nu schimbi din toate astea, te rog”. Aflăm şi cum e “Dragostea în Piaţa Cosmonauţilor” – “ca un pas mic pentru tine/ ca o mare iubire pentru mine” - sau pe sms, şi cum e cu iubirea “până la închiderea ediţiei” şi multe altele. Temutul devorator de politicieni din emisiunile de altădată nu se sfieşte să ne declare că “M-aş arunca în gol cu tine din înaltul cerului, / Dar îmi e teamă că n-am timp până ajungem pe pământ/ Să-ţi spun cât de mult te iubesc”. Mă întristez brusc, de vreme ce “Poezia lor se risipeşte pe Facebook,/ Acolo unde părinţii nu sunt, /Amorul lor tandru stă în postări, /Copii din dragoste şi spam, /Nu-i ascultă nimeni şi îi citeşte toată lumea,/ Fac dragoste prin like-uri şi comentarii/ Sângele lor n-are globule roşii, are biţi”. Iar la capătul poveştii de octombrie, Marius Tucă a sosit pe o “bicicletă Pegas cu şa lungă” şi ne-a povestit apocalipsa întâmplată odată, de ziua tatălui său. Sau doar am avut senzaţia că e bicicleta la care tânjise copilul fragil din Caracal, oricum ceva era. Însă lucrurile îşi pierduseră conturul clar, de la lumina slabă, poate de la lacrimile ce ne-au marcat tuturor poezia şi copilăria, poate de la nota de plată de care nimeni nu e scutit la ziua scadenţei… Într-un târziu m-am dumirit, erau aripile calului miraculos din mitologie. Bicicleta râvnită şi neprimită în liceu se prefăcuse în Pegas şi astfel, bidiviu şi poet, se înfăţişaseră în faţa noastră, sinceri, stânjenitor de sinceri. Pe înserate, înspre noapte, mitologica fiinţă s-a risipit să-şi rumege eternitatea, lăsându-ni-l nouă pe poet, fâstâcit şi dezgolit ca un îndrăgostit nevindecabil.
