Naşterea din moarte

E tânără. Abia a trecut în a doua jumătate de veac. A trăit cumpănindu-şi cu grijă răsuflarea. N-a mâniat zeii şi nici nu s-a luat la harţă cu Dumnezeu. Şi-a ţinut rostul cu vrednică supunere. Rost complicat, de femeie, fiică, soţie şi mamă. Copiii s-au înţelenit  pe la oraş, departe de casă. Unul, tocmai dincolo de Canalul Mânecii. Acolo, printre străini, au primit ei tragica veste. Ce vreţi, cine e-n stare să-şi înfrângă destinul ori să-l amâne ? Dar ei nici nu-i  trecea prin gând s-o facă. Dimpotrivă, l-a acceptat de parcă numai astfel trebuia să  se întâmple. Resemnare ? Nici pomeneală, doar înţelegerea sorţii şi împăcarea cu ea. Universul i se redusese la familia pentru care trudise, şi nu degeaba, de când se ştia. Devenise bunică, şi în curând îşi aştepta  al doilea nepot, adus de data asta de berzele instruite în Albion. Dintr-odată ghinionul i se puse de-a curmezişul, şi spitalele îi oblojiră cât de cât suferinţa.  Fără leac însă, şi  aşa cerul i se îngustă. Căzu la pat, privegheată de ochiul plâns al tatălui neînstare să-şi priceapă drama. Mamă-sa îşi  rătăcise  minţile şi nu înţelegea neam că  singurul ei prunc se va sfârşi dintr-o zi în alta. “Să-mi aşezaţi coşciugul în sufragerie şi să mă petreceţi la cimitir cu muzică”, îi spuse nitam-nisam soţului. Şi o rosti fără să clipească, de parcă tocmea înmormântarea altcuiva. Bărbatul îngheţă de la atâta cumpănire şi ieşi din camera mirosind a moarte. După alte câteva zile îl trimise în oraş, să-i târguiască ţoale pentru nunta cu veşnicia. “Să-mi cumperi cizmuliţe, că e ger şi nu vreau să-mi degere picioarele”, îl rugă din prag cu aceeaşi neclintire. Le probă şi, uitându-se în oglindă, gătită  ca de sărbătoare, i se umeziră ochii. I-ar fi stat bine  cu ele în viaţă, nu dincolo, în bezna rece a nemărginirii  viermănoase. Îi venea să nu le mai dezbrace, însă nu se cădea să zacă în straiele noi, ce-ar fi crezut lumea  ? Iar lumea din vecinătate deja şuşotea că i se apropie  sorocul. O simţea şi ea, femeia atât de harnică şi de răzbătătoare cândva. Obosise să se tot lupte cu boala, zădărnicia sforţării îi secase toată puterea. Uneori, implora divinitatea s-o ia mai repede, să-i curme chinul. Trupul i se împuţinase  şi abia îi susţinea puţinii paşi la care se mai încumeta. În cele  din urmă se stinse, jelită de fiinţele ce-o iubiseră dintotdeauna. ăsta e avantajul morţilor premature, adună în jur oamenii dragi, neplecaţi în viaţa de apoi. Bătrâneţea, la răposare, nu strânge decât singurătate, e ca o uşurare, neplânsă şi  neregretată  de prea mulţi.

Pe buza gropii, popa îşi încheie slujba de rămas bun. Sicriul fu acoperit cu capacul, şi ciocanul înfipse cuiele în lemnul moale. Tobele amuţiră, speriate de încremenirea clipei. Tăcerea grea şi sângendă coborî peste crucile nemişcate şi putrezite de ploile necontenite. Moartea biruise din nou, nimeni nu părea s-o înfrunte. Doar micuţul încolţit în pântecele nurorii răposatei se împotrivea, semn că viaţa nu are capăt.  Ca el să răsară, bunica  lui scăpătase, asfinţitul unuia înseamnă  naşterea altuia.