Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am un amic, care, împreună cu soția și cei doi copii, împarte un apartament de trei camere cu părinții săi pensionari. Problema este, însă, că locuința nu este a tatălui și mamei sale, ci a bunicilor, și, alături de părinți și prietenul meu cu familia, mai stă și bunicul supraviețuitor. Ei bine, unul dintre copiii amicului meu a primit de curând cadou, de ziua lui, un cățel, un ciobănesc german. Să le trăiască!
Iar acum, statistici: românii sunt într-un procentaj de peste 90% proprietarii imobilelor în care locuiesc, lituanienii, ungurii și polonezii, în proporție de mai bine de 80%, spre deosebire de elvețieni și nemți, plasați la 40-50%, sau de francezi, britanici și americani – cu 60%.
În România şi Polonia, oamenii percep că au câștigat lupta cu impredictibilitatea mediului economic când au reușit să aibă un acoperiș deasupra capului. Pentru ei, acesta e sfârșitul istoriei, despre care a scris Francis Fukuyama. Summumul capitalismului. În schimb, pe elvețieni și pe americani nu-i deranjează să stea cu chirie şi să nu-şi blocheze banii în case, ci să-i plaseze pe piaţa de capital. În economiile lor e o mare cantitate de capital investită pe locuitor și administrarea societății e sinergică, ceea cele permite oamenilor să-și găsească mereu de lucru.
Imobilele au funcţie duală de cheltuială şi de investiţie, şi e firesc să fie incluse în coşul de consum, pe baza căruia se determină inflaţia, mai ales în ţări ca România în care 90% sunt proprietarii caselor în care locuiesc.
La noi, sunt puţine locuinţe de închiriat şi ponderea chiriilor e redusă în coşul de consum utilizat la calculul inflaţiei, fiindcă bunicii, părinţii şi copiii împart acelaşi spaţiu deţinut de primii.
Cu siguranţă însă nu se văd în coş cheltuielile cu amortizarea locuinţei achiziţionate sau cu ratele de credit ipotecar. Acestea sunt importante ca să dea informaţii privind standardul de viaţă şi inflaţia, fiindcă indicatorii statistici contează atât timp cât reflectă cu acurateţe realitatea, şi nu când sunt utilizaţi ca să se mai bifeze încă un „succes” politic.
Această perspectivă explică de ce tinerii îşi doresc salarii mai mari decât sunt dispuşi să le dea patronii. Tocmai pentru că angajatorii îşi fac calcule pornind de la datele statistice, iar angajaţii de la ceea ce simt. Se pare că o reconciliere între statistică şi realitate este un deziderat imperios pentru ca salariaţii şi antreprenorii să plece de la aceeaşi bază de calcul.
