La o emisiune tv ar fi trebuit sa dialoghez cu unul dintre oamenii pe care ii evit. Remarcati sublinierea: nu-i detest, nu-i neg, nu-i vorbesc de rau. Ii evit. Nu ma intreb daca motivele pe care le am spre a-i ocoli sunt drepte. Cand reusesti sa ignori o persoana cateva decenii bune, nu te mai framanta motivele. Strazile, in toata lumea, au doua trotuare: unul e al tau, unul al celorlalti. Moderatorul emisiunii a insistat sa-i explic "ce aveam" cu respectivul. Asa e expresia: "Ce-ai, domnule, cu el? "Raspunsul ar fi trebuit sa fie: "Conteaza doar ce nu am cu el".
Exista prieteni, exista dusmani, cei mai multi semeni ne sunt indiferenti, dar exista si indivizi al caror fel de a gandi e o batjocura de neiertat la felul tau de a gandi. "Aha - a zis gazda - acum inteleg, aveti raportari culturale diferite". Pe invitatul emisiunii il evitam ca pe un ciumat, deoarece il auzisem zicand, intr-un context puternic alcoolizat, in care chiar si cei care nu ascultau deloc muzica clasica se simteau obligati la o parere, ca "Bach s-a varsat". Poti avea o multime de motive sa nu asculti muzica lui Bach. Nici eu n-ascult toata ziua Bach. Nu-i unul din compozitorii care ma tintuiesc in loc cand le ascult muzicile. Cand insa un om "de cultura" se exprima astfel despre un creator, care a dat o noua structura muzicii pentru cateva veacuri, e ca si cum ar vorbi cu pacat in public despre parinti. Ca si cum ar fi spus de taica-sau si de maica-sa ca "s-au varsat".