Piaţa neagră a umorului de televiziune

Un actor refuzat de teatre, care o face de 20 de ani pe tăntălăul în televiziuni, se bagă, cu banii adunaţi de la un public fără pretenţii, în afaceri. Când eşti atât amar de vreme idiotul satului, poliţistul tembel şi pacientul hli­zit al psihiatriei, nu poţi să pre­tinzi respect în branşă. În lumea afa­cerilor, prosteala şi cabotinajul nu-s văzute cu ochi buni. Nu-i deloc prudent să stai alături de nişte inşi care s-au dat în stambă şi şi-au instituţionalizat o ima­gine de neamuri proaste, fiindcă ima­ginea de neam prost nu e ceva care se corectează.

Cabotinii rămân pe viaţă ceea ce au interpretat. După 20 de ani de latrină, oricât de des te-ai spăla, tot puţi. Actoria de cali­tate îi oferă omului şansa de a-şi construi o relaţie cu o lume mai stilată decât relaţia banală la care l-ar îndreptăţi mediul şi înzestrarea din familie. Actorii deschişi la minte învaţă toată viaţa din rolurile mari pe care le joacă. Ce să înveţi însă din nişte partituri de mârlani şi de agitaţi la graniţa dintre trivialitate şi cinism?

Deştepţii nu-şi bat niciodată joc de proşti, fiindcă prostia, când faci multă vreme caz de ea, te contaminează, nu se mai vede de care parte a graniţei cu deşteptăciunea eşti. Umorul de televiziune trage adeseori inteligenţa în jos, sub pântec, în zodia analului. În teatru, cu un astfel de umor scatologic şi primitiv rişti să fii huiduit, dar în televiziune huiduiala nu se aude şi nu se pune la socoteală.

Ratingul e dat de un public anonim care altfel nu s-ar arăta la faţă.
Când sunt singuri cu televizorul, mulţi oameni îşi permit să simtă, să se distreze şi să se considere împliniţi spiritual cu emisiuni despre care în societate preferă să nu pomenească. Se simt bine, se simt liberi şi necenzuraţi de civilizaţie.

Personajele jucate în serialele comice ale mai multor televiziuni sunt cazuri clinice, care nu interesează arta şi cultura. Unele boli ale minţii au ceva jovial în ele. Nu te îndeamnă la compasiune, dar nici nu te dezleagă de imperativul onorabilităţii. E dezonorant să-ţi baţi joc de oamenii loviţi de soartă, de unele infirmităţi în comportament şi în perceperea realităţii. Una e să râzi de un închipuit care se dă mare cu un limbaj de semidoct şi de şmecher, căruia nu i-a plăcut cartea, şi alta să te hlizeşti la poticnelile unui cap cu pro­bleme medicale din naştere...

Din nefericire, viaţa publică scapă de derbedei doar când aceştia se îmbogăţesc cu banii naivilor şi ai needucaţilor şi se duc să-şi sporească averea în alte afa­ceri. Tot ce putem spera noi, cei cărora ni s-a otrăvit viaţa şi cultura cu un umor golănesc şi de cazarmă, e să-i lovească falimentul. Dumnezeu ne învaţă să nu dorim răul nimănui, dar nu scrie în nici o carte sfântă că trebuie să plângem când unora li se întâmplă răul pe care îl merită.