Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Omul și muierea din vremea copilăriei lui Marin Preda nu mai există. Îl chema Moromete pe om, iar pe muiere, Catrina. Cele de mai sus se petreceau când satul răsuna încă de cântecul cocoșilor. Gardurile de întuneric ale nopții ce da să se sfârșească împiedicau ochiul să vadă că se uitau în același timp după seceri sute de oameni din același sat. Nu era curte în care să nu se audă cel puțin un cal oftând. Sute de muieri își suduiau din dreptul porții bărbații, îndemnându-i să se grăbească. Sute de căruțe din sute de sate porneau în revărsatul zorilor spre câmp. Nimic, dar nimic din toate acestea nu se mai întâmplă acum. În orice caz, nu aici pe pământ, poate în cer, unde îmi închipui că s-au dus, în frunte cu Catrina și Ilie Moromete, toți oamenii aceia de demult. Mă gândesc că tot acolo au ajuns și caii. În același cer, vreau să zic. Despre un cer numai al lor n-am auzit încă vorbindu-se. Și chiar de ar fi, caii n-ar putea trăi pe lumea cealaltă fără oameni. Așa cum n-au putut trăi nici p-asta!
Înșirând toate aceste lucruri, voiam de fapt să spun c-a început secerișul. Pare de necrezut, dar s-a întâmplat! A început din nou secerișul! Chiar dacă oamenii și caii au dispărut. A rămas grâul să ducă povestea mai departe. Adică, viața. Până în ziua când se va hotărî să se mute și el în cer. În loc de stropi de ploaie, vor cădea atunci firimituri de pâine pe pământ! Sunt însă cât se poate de sigur că o astfel de zi n-o să vină niciodată.
