Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu totdeauna întâlnirea unor români cu şefii altor ţări a însemnat un protocol scrobit, cu vorbe politicoase, dar veştejite. Prin 1997 am făcut parte din echipa de ziarişti care l-au însoţit pe preşedintele Emil Constantinescu într-o vizită oficială în China. Chiar în prima zi, noi, gazetarii, am fost lăsaţi un sfert de oră în sala impozantă unde au discutat apoi ochi în ochi preşedintele român cu şeful Chinei. Am trăit un moment de uluială când l-am auzit pe „stăpânul“ unui miliard şi jumătate de chinezi, pe preşedintele Jiang Zemin, spunând la microfon: „Place mie proverb româneşte, apa trece, pietrele rămân, de aia las vorbeşte preşedintele Constantinescu, profesor de pietre”. De necrezut, conducătorul unei ţări imense precum China vorbea destul de bine româneşte. După ce semnează nişte convenţii ministrul Culturii, Caramitru, vine rândul unui şef din ministerul nostru de agricultură să parafeze unele colaborări. Cam gras, mai-marele agriculturii româneşti se lovea cu burta de masă. Amuzat, simpaticul preşedinte Jiang Zemin se duce iarăşi la microfon şi glăsuieşte: „Nu critic la el că e gras, că şi mie plăcut mult frigăruile de la restaurantul Negoiul” (cel situat la parterul hotelului cu acelaşi nume, de lângă Calea Victoriei şi CC). Senzaţional, preşedintele unui popor uriaş ştia româneşte cu un accent fermecător. Jiang Zemin fusese director al unei firme româno-chineze câţiva ani şi locuise în Bucureşti. A doua zi, în zona de comerţ liber, preşedintele Chinei ne propune cu prietenie tot în româneşte: „Aceste bildinguri de zeci de etaje pentru birouri pot fi umplute cu mobilă românească”. Cine a împotmolit această ofertă avantajoasă cu miez de prietenie?
