Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Romantismul politic ne spune că ”sângele apă nu se face” și că reîntregirea este un act de justiție istorică inevitabil. Cu toate acestea, când părăsim sfera emoțională și intrăm în cea a analizei reci, geopolitice și filosofice, tabloul nu este doar complicat, ci de-a dreptul alarmant.
Trăim într-un moment de fractură istorică, ordinea mondială post-Război Rece se dezintegrează, iar Europa, continentul care se credea vindecat de demonii naționalismului și ai revizionismului teritorial, stă astăzi pe un butoi de pulbere. În acest context volatil, proiectul unirii, deși nobil în esență, riscă să devină un ”Cal Troian”, o mutare tactică pe care adversarii Occidentului, în special Rusia, nu doar o anticipează, ci, paradoxal, ar putea să o dorească și să o accelereze.
De ce ar vrea Vladimir Putin unirea României cu Moldova? La o primă vedere, pare contraintuitiv. Rusia vrea să mențină Moldova în sfera sa de influență, dar într-o logică de șah geopolitic pe termen lung, unirea (făcută acum, în grabă și fără rezolvarea prealabilă a dosarelor grele) ar putea fi scânteia care aruncă în aer întregul aranjament de securitate european. Ar fi precedentul perfect, declanșatorul suprem pentru o ”cutie a Pandorei” teritorială pe care nimeni nu o va mai putea închide.
Analiza își propune să deconstruiască mitul unirii facile și să expună riscurile mortale ale unui astfel de demers în actuala conjunctură internațională, nefiind o pledoarie împotriva unității naționale, ci un avertisment sever asupra momentului și modului în care s-ar putea realiza. Într-o lume în care granițele au devenit din nou fluide și în care forța tinde să înlocuiască dreptul, unirea poate fi capcana perfectă întinsă României și, prin extensie, NATO și UE.
Pentru a înțelege de ce unirea României cu Moldova ar putea fi periculoasă acum, trebuie să privim harta Europei ca pe un organism viu, plin de cicatrici și tensiuni. Europa nu este un bloc monolitic de stabilitate, căci sub crusta subțire a Uniunii Europene și a prosperității economice, mocnesc vechi frustrări teritoriale și dorințe de autonomie sau secesiune.
Dacă România modifică granițele Europei prin absorbția Moldovei, se creează un precedent juridic și politic uriaș. Până acum, singura modificare majoră de granițe acceptată tacit (dar nu de jure în totalitate) a fost reunificarea Germaniei însă contextul de atunci era unul de optimism și de sfârșit al istoriei. Astăzi, contextul este unul de confruntare.
O unire Moldova - România ar valida principiul modificării frontierelor pe criterii etnice și istorice. Imediat, Ungaria ar putea ridica vocea mai apăsat în privința comunităților maghiare din Bazinul Carpatic (Transilvania, sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia), nu neapărat pentru anexare imediată, ci pentru forme de autonomie care să ducă la federalizare sau disoluție statală. În Balcani, Serbia ar avea argumentul perfect pentru a cere reîntregirea cu Republica Srpska din Bosnia sau pentru a contesta și mai violent Kosovo. Catalunia în Spania, Țara Bascilor, Corsica în Franța, Scoția în Marea Britanie, Flandra în Belgia, toate aceste mișcări separatiste ar primi un impuls de legitimitate. Argumentul lor ar fi simplu: ”Dacă România poate să-și modifice granițele pentru a se uni cu frații săi, noi de ce nu avem dreptul la autodeterminare și la propriile granițe?”.
Europa este, așadar, un castel din cărți de joc. În acest moment de instabilitate globală, unirea ar putea fi curentul de aer care îl dărâmă, iar Rusia știe acest lucru. Vladimir Putin, un adept al realpolitik-ului și al destabilizării Occidentului, înțelege că cel mai bun mod de a slăbi UE și NATO nu este neapărat atacul frontal, ci implozia internă, alimentată de naționalisme și dispute teritoriale.
Dacă unirea se face rapid, emoțional, fără filtre riguroase, România va importa instantaneu toate vulnerabilitățile Republicii Moldova: o economie fragilă, o infrastructură critică dependentă de Est, un aparat administrativ infiltrat de agenți de influență ruși și, cel mai grav, o populație divizată. Nu vorbim doar despre Transnistria (pe care o vom trata separat), ci și despre Găgăuzia și nordul Moldovei (Bălți), zone profund rusofile și anti-europene. Prin unire, România ar aduce în interiorul său un electorat masiv (câteva sute de mii, poate un milion de oameni) care votează constant partide pro-ruse. Acești cetățeni, odată deveniți parte a statului român, ar avea drept de vot în alegerile din România și, implicit, în cele europene. Astfel, Rusia ar câștiga o pârghie directă de influență în politica de la București, în timp ce partidele extremiste și suveraniste din România ar primi o infuzie de votanți care rezonează cu mesajele anti-Occident, anti-LGBT, conservatoare și filo-ruse.
Putin ar putea accelera acest proces prin crearea unei crize economice sau de securitate în Moldova, care să facă unirea să pară singura soluție de salvare. Odată realizată unirea de necesitate, România s-ar trezi cu o criză internă majoră, cu proteste în zonele minoritare (Găgăuzia cerând autodeterminare, invocând precedentul unirii), și cu o paralizie a deciziei politice externe, o țară care, din pilon de stabilitate NATO la Marea Neagră, ar deveni un stat-problemă, consumator de securitate, măcinat de conflicte interne etnice și politice.
Există o teorie în cercurile de analiză strategică potrivit căreia Rusia nu se mai opune visceral unirii, ci se pregătește să o instrumentalizeze. Politica Kremlinului s-a schimbat de la ”menținerea Moldovei” la ”exportul problemelor Moldovei în interiorul NATO și UE”. Aici intervine conceptul de ”Cal Troian”, perfect aliniat cu viziunea geopolitică întunecată a lui Alexandr Dughin.
Doctrina lui Dughin, prezentată în lucrări fundamentale precum ”Bazele geopoliticii”, nu este doar o teorie academică, ci un manual de operare pentru destabilizarea Occidentului. Această doctrină falimentară moral, dar periculos de eficientă în practică, pledează pentru crearea unui haos controlat în Europa prin alimentarea conflictelor etnice și teritoriale. Dughin susține explicit că Rusia trebuie să încurajeze anexările teritoriale și mișcările separatiste în Europa de Est pentru a crea o zonă tampon instabilă și pentru a fractura unitatea NATO. În viziunea sa, o Românie care absoarbe Moldova (cu tot cu Transnistria) nu devine o putere regională, ci un stat paralizat, un ”stat-eșuat” care va contamina întreagul flanc estic al Alianței.
Potrivit acestei filos ofii dughiniste, accelerarea Unirii României cu Moldova ar servi perfect intereselor Moscovei, declanșând exact tipul de reacție în lanț pe care Rusia îl dorește. Dughin nu vizualizează Europa ca pe o uniune de valori, ci ca pe un spațiu fragmentat, în care Germania și Rusia își împart sferele de influență, iar statele intermediare, precum România, sunt sacrificate sau transformate în surse de instabilitate. În acest context, unirea este instrumentul ideal: ea ar reactiva instantaneu revizionismul maghiar (pe care Dughin îl încurajează ca o contrapondere la influența atlantică) și ar arunca Balcanii în aer.
Este esențial să înțelegem că pentru strategii de la Kremlin, inspirați de acest neo-eurasiatism agresiv, unirea nu este o linie roșie de netrecut, ci o oportunitate tactică. Dughin însuși a sugerat în repetate rânduri că România ar putea primi Moldova, dar cu prețul ieșirii din sfera de influență americană și al acceptării unui rol de vasal într-o Europă dominată de Rusia. Așadar, graba noastră emoțională de a face unirea ar putea fi, în realitate, împlinirea visului ideologilor ruși: o Românie Mare pe hartă, dar mică, izolată și sfâșiată de conflicte interne și regionale în realitate, perfect mulată pe doctrina haosului geopolitic.
Cel mai mare pericol, cel mai evident ”măr otrăvit”, este Transnistria. Orice discuție despre Unire care nu clarifică înainte statutul acestei regiuni separatiste este o sinucidere statală pentru România. Dacă unirea s-ar face incluzând Transnistria (sub o formă de autonomie largă, așa cum ar putea sugera Rusia într-un scenariu de negociere), ar însemna, practic, aducerea trupelor rusești pe teritoriul României, căci armata a 14-a și depozitul de la Cobasna ar deveni probleme interne ale țării. Mai mult, elita politică și economică de la Tiraspol, controlată de FSB, ar primi legitimitate și pârghii de putere în noul stat unificat, echivalentul invitării oficiale a Rusiei în structurile de decizie de la București.
Dacă Unirea s-ar face fără Transnistria (renunțarea la teritoriu), riscurile nu dispar, ci se transformă. Renunțarea oficială la un teritoriu constituțional ar crea un precedent periculos pentru România însăși. Dacă Moldova poate renunța la Transnistria, de ce nu ar putea România renunța la Ținutul Secuiesc într-un viitor context de criză? În plus, o Transnistrie independentă sau anexată oficial de Rusia ar deveni un Kaliningrad la gurile Dunării, o bază militară avansată și ostilă la câțiva kilometri de Iași și Galați.
Mai există scenariul federalizării, promovat intens de propaganda rusă: o Moldovă (și apoi o Românie Mare) federală, în care regiunile (Transnistria, Găgăuzia) au drept de veto asupra politicii externe, ceea ce ar însemna sfârșitul integrării euro-atlantice a României. Rusia așteaptă ca România să facă pasul greșit, să înghită ”gălușca” transnistreană în numele idealului național, pentru ca apoi să blocheze România din interior pentru decenii. Unirea cu Transnistria nerezolvată este capcana supremă.
Dincolo de geopolitică, problema unirii ridică o dilemă filosofică profundă, descrisă de Max Weber, conflictul dintre etica convingerii și etica responsabilității. Etica convingerii ne spune că datoria morală absolută este reîntregirea neamului, indiferent de costuri, vocea inimii, a sângelui, a poeților și a martirilor, acea viziune deontologică: ”Trebuie să facem asta pentru că este drept, chiar dacă cerul se va prăbuși”.
Etica responsabilității, însă, cere liderilor să ia în calcul consecințele previzibile ale acțiunilor lor. Un om de stat responsabil nu poate acționa doar pe baza impulsului romantic, ci trebuie să se întrebe: ”Care este prețul? Cine va plăti? Ce se întâmplă dacă Unirea duce la război, la sărăcie, la destabilizarea Europei?”.
În acest moment, etica responsabilității dictează prudență, căci a forța Unirea acum, știind că poate declanșa un lanț de conflicte în Europa și poate distruge stabilitatea României, este un act de iresponsabilitate istorică. Adevărata iubire de țară nu înseamnă să o arunci într-o aventură periculoasă de dragul unui simbol, ci să o protejezi și să o consolidezi. Filosofic vorbind, România trebuie să aleagă între a fi un stat martir al unui ideal sau un stat pragmatic, supraviețuitor și protector al cetățenilor săi actuali.
Mai mult, există o problemă de identitate. Suntem pregătiți, ca societate, să integrăm o populație care a trăit sub o propagandă intensă anti-românească timp de decenii? Unirea nu este doar o semnătură pe un tratat; este o fuziune a mentalităților. Fără o pregătire culturală și socială profundă, „”ăsătoria” poate duce rapid la un ”divorț” violent sau la o conviețuire toxică, plină de resentimente reciproce.
Dacă analizăm tendințele actuale, putem construi o previziune sumbră pentru scenariul unei uniri accelerate. Dacă România și Moldova decid Unirea în următorii 2-5 ani, fără o stabilizare a frontului din Ucraina și fără o rezolvare a Transnistriei, urmările vor fi catastrofale. Imediat după anunțul Unirii, Rusia va activa Găgăuzia și Transnistria. Vor izbucni conflicte civile, poate chiar armate, pe teritoriul noii Românii. Rusia va declara că ”etnicii ruși sunt în pericol” și va avea pretextul perfect pentru o intervenție hibridă sau directă. NATO va fi pus într-o situație imposibilă: să apere un teritoriu nou dobândit, aflat într-o dispută civilă, sau să se distanțeze, fracturând alianța.
În paralel, în Europa, precedentul va fi folosit imediat. Ungaria va lansa o ofensivă diplomatică agresivă pentru autonomia Ținutului Secuiesc. Serbia va destabiliza Balcanii de Vest. Statele cu probleme separatiste din Vest vor intra în criză politică. UE, deja slăbită de crize economice și migrație, s-ar putea fractura sub presiunea revendicărilor naționaliste.
Ceea ce va urma vor fi ”ani de conflicte de toate tipurile”: războaie hibride, blocaje economice, terorism, instabilitate politică cronică. Visul unirii se va transforma într-un coșmar al dezintegrării europene, Rusia câștigând fără să tragă neapărat multe focuri de armă, pur și simplu privind cum Europa se sfâșie singură, pornind de la scânteia aprinsă la Prut.
Soluția nu este abandonarea idealului, ci schimbarea strategiei. Calea înțelepciunii este răbdarea strategică. România trebuie să ajute Moldova să devină un stat funcțional, european, independent de energia și influența rusă, înainte de a vorbi despre unire politică.
Prioritatea absolută trebuie să fie rezolvarea problemei transnistrene și aici, cinismul geopolitic este necesar. Transnistria nu poate fi integrată în România, ea trebuie să fie ori democratizată și demilitarizată complet (un scenariu puțin probabil pe termen scurt), ori lăsată să plece, dar într-un cadru internațional controlat, care să nu creeze precedente pentru alte regiuni, căci până când trupele ruse nu pleacă de acolo, orice Unire este o invitație la suicid național.
România trebuie să investească în infrastructura Moldovei, în educație, în media, pentru a combate propaganda rusă și pentru a crea o bază solidă pro-europeană. Unirea trebuie să fie un proces natural, finalul unui drum de integrare europeană a Moldovei, nu un act disperat de salvare, iar integrarea Moldovei în UE este pasul intermediar obligatoriu. Abia când ambele state vor fi sub umbrela de securitate și economică a UE, granița de pe Prut va deveni irelevantă, iar unirea politică va fi o formalitate administrativă, nu o bombă geopolitică.
Ne aflăm în fața celui mai mare test de maturitate politică din istoria modernă a României. Inima ne strigă să ne unim frații, să ștergem rușinea istoriei, dar mintea trebuie să fie gardianul care ne oprește să cădem în prăpastie. Într-o lume care stă pe un butoi de pulbere, chibritul nu trebuie aprins de noi.
Rusia lui Putin joacă un joc lung, mizând pe emoțiile noastre, pe graba noastră, pe naivitatea noastră, așteaptă să facem pasul greșit, să înghițim Calul Troian transnistrean și să deschidem Cutia Pandorei a revizionismului european. Refuzul de a face Unirea acum și oricum nu este trădare; este actul suprem de patriotism lucid, este protejarea viitorului ambelor maluri ale Prutului de un dezastru previzibil.
Poate că unirea nu se va face cu fanfară și steaguri fluturând mâine. Poate că nu vom vedea poduri de flori, ci poduri de beton și autostrăzi construite în ani de muncă tăcută. Dar adevărata Unire nu este cea de pe hărți, ci cea din destine. Să avem înțelepciunea de a nu sacrifica pacea copiilor noștri pentru gloria iluzorie a unui moment. Să așteptăm ca apele tulburi ale istoriei să se limpezească, să nu invităm ursul în casă de dragul unei îmbrățișări.
Transnistria este piatra de moară legată de glezna Moldovei; nu trebuie să devină piatra de moară de la gâtul României. Să iubim Moldova cu înțelepciune, nu cu patimă oarbă, căci istoria nu ne va judeca după măreția visurilor noastre, ci după capacitatea noastră de a le transforma în realitate fără a da foc lumii. Să rămânem frați, să ne ajutăm, să creștem împreună, dar să nu uităm niciodată: o Românie Mare, dar îngenuncheată de haos și război, nu folosește nimănui. O Românie puternică și o Moldovă europeană, chiar dacă distincte pe hartă pentru o vreme, sunt singurul zid real în fața furtunii care vine de la Răsărit. Unirea va veni, dar trebuie să fie o coroană a păcii, nu un fitil al războiului.
Citește pe Antena3.ro
