Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am spus-o cu mai multe ocazii, de o bună vreme încoace energia nu mai este doar o marfă. Este o armă, o monedă geopolitică și, tot mai des, este pentru mulți un test de maturitate strategică. În Europa stabilitatea a devenit o resursă la fel de rară precum gazul ieftin al deceniilor trecute. Conflictele regionale persistente, tensiunile dintre marile puteri, competiția pentru tehnologii critice și volatilitatea extremă a piețelor au transformat sectorul energetic într-un spațiu unde economia și geopolitica nu mai pot fi separate.
În acest context se desfășoară la Davos Forumul Economic Mondial (WEF), iar una dintre temele sale principale - „Cum putem coopera într-o lume din ce în ce mai contestată?” - capătă o relevanță specială atunci când este privită prin prisma energiei. Pentru că, în realitate, energia este locul unde lumea contestată se vede cel mai clar: în rețele puternice de stocare și de transport, conducte și cabluri submarine, în terminale LNG, în rețele digitale vulnerabile, în competiția acerbă pentru metale rare și tehnologii de stocare. Iar Uniunea Europeană se află într-o dilemă structurală. Pe de o parte, trebuie să-și securizeze aprovizionarea energetică într-un context global fragmentat. Pe de altă parte, se chinuie să accelereze tranziția către un sistem decarbonizat în același timp în care forțează relansarea industriilor grele și strategice (cu rol major în apărare) chiar dacă acestea au presiunea lipsei de competitivitate la nivel mondial. Pentru mediul de business, întrebarea nu mai este dacă tranziția energetică este necesară - aceasta este deja o certitudine economică și o chestiune politică -, ci cum poate fi realizată într-o lume în care regulile cooperării globale sunt din ce în ce mai fragile, iar presupușii parteneri considerați „tradiționali” trag în direcții diferite.
Paradoxul energetic european este evident. Dependența de combustibili fosili proveniți din zone instabile a scăzut dramatic. Vulnerabilitățile însă nu au dispărut; ele s-au mutat. Astăzi, Europa depinde masiv de importuri de LNG, de lanțuri globale de aprovizionare pentru panouri solare, baterii și turbine eoliene, de metale rare controlate de doar câteva state și de tehnologii digitale esențiale pentru funcționarea rețelelor inteligente. Tranziția energetică creează, la rândul ei, noi forme de competiție: pentru investiții, pentru capacități industriale, pentru tehnologii de stocare și pentru hidrogen verde. Rezultatul este un paradox inconfortabil: Europa devine mai verde, dar nu automat mai sigură. În acest context, cooperarea nu mai este un exercițiu de idealism politic, ci singura strategie realistă de reducere a riscurilor.
Însă cooperarea într-o lume contestată nu poate fi naivă. Ea trebuie să fie pragmatică, orientată spre rezultate și construită pe alianțe flexibile. Pentru mediul de business european, acest lucru înseamnă diversificarea reală a surselor de energie - nu simpla înlocuire a unei dependențe cu alta - investiții consistente în infrastructuri transfrontaliere, de la interconectoare și cabluri submarine până la hub-uri LNG, precum și parteneriate industriale pentru producția de baterii, electrolizoare sau tehnologii de captare a carbonului.
La nivel guvernamental, cooperarea pragmatică presupune armonizarea reglementărilor, finanțarea proiectelor transfrontaliere, crearea unui cadru predictibil pentru investițiile private și protejarea infrastructurilor critice împotriva riscurilor cibernetice și hibride. Davos 2026 marchează, în acest sens, o schimbare de paradigmă: tranziția energetică nu mai poate fi gândită fără o arhitectură de cooperare adaptată unei lumi fragmentate.
Un element adesea subestimat în această ecuație este rolul actorilor non-statali. În sectorul energetic, companiile nu mai sunt simple entități economice; ele sunt actori geopolitici în toată regula. Deciziile lor determină unde se investește masiv în noi unități de producție de energie, unde se construiesc terminale LNG, ce tehnologii devin standard, cum se dezvoltă rețelele inteligente și ce investiții sunt fezabile în zone instabile. În multe cazuri, companiile energetice sunt cele care mențin funcționarea sistemelor critice în momente de criză.
Pentru businessul european, aceasta este o oportunitate strategică: de a influența direcția tranziției energetice, de a crea ecosisteme industriale regionale și de a deveni lider global în tehnologii avansate. Consensul politic este tot mai greu de obținut, dar cooperarea dintre companii, universități, orașe și investitori poate deveni un motor real al transformării.
În acest tablou, România are șansa de a trece de la periferie la centru. Poziția sa este una rară în Europa Centrală și de Est: resurse naturale diversificate, acces strategic la Marea Neagră, infrastructură energetică interconectată cu UE și potențial real de a deveni un hub regional pentru hidrogen și energie produsă cu tehnologii noi, curate. În același timp, provocările sunt semnificative: investiții insuficiente în rețele, birocrație, dependență de tehnologii importate și vulnerabilități în securitatea cibernetică. Pentru România, cooperarea este o necesitate strategică. Parteneriatele regionale, integrarea în lanțurile europene de producție pentru tehnologii verzi, accelerarea proiectelor nucleare și offshore, atragerea investițiilor private în stocare și digitalizare pot transforma această poziție geografică într-un avantaj geopolitic.
În 2026 Forumul Economic de la Davos găsește Europa fragmentată, dar pentru UE, cooperarea în energie poate fi o nouă formă de putere.
-
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES.
Citește pe Antena3.ro
