Şobolani în clădirea Parlamentului

Spulber din start tentația unor interpretări comparative și nemiloase. E vorba chiar de șobolanii-șobolani, cafenii, mari cât o pisică și viețuind în subsoluri și canale, prețuind  buna vecinătate a țevăriei calde din una dintre cele mai mari clădiri din lume, comparabilă cu Pentagonul. Informația, pe care n-am motive s-o pun la îndoială, mi-a fost furnizată de un funcționar administrativ, care face față greu deja cunoscutelor necazuri din clădirea Parlamentului bucureștean. O armată întreagă a intrat în alertă și se încearcă astuparea sau destuparea unor surse de miros care urcă din subsoluri și jignesc nasurile domnilor parlamentari. Uriașa Casă a Poporului, locuită azi de peste cinci sute de aleși și de încă de cinci ori pe atâția angajați, de la cei cu mătura și fărașul, până la cei din intelectualitatea subțire a odăilor cu calculator și ștampile, e măcinată la temelii de un început de igrasie, ies aburi din cotloane neștiute, iar priceperile unora dintre cei care au clădit-o sucombă alarmant odată cu dispariția lor fizică. Iată motivul pentru care nici măcar autoritatea expresivă și excesivă a domnului Zgonea, care administrează nu numai tehnologia făptuirii de legi, ci clădirea cu totul, nu mai face față valurilor puturoase care vin uneori de dedesubt. Concluzia a fost că e nevoie de bani. Povestea cu șobolanul, întâlnit la un etaj inferior de o doamnă care și-a zvârlit poșeta la ieșirea din lift și a țipat de s-a auzit peste apa Dâmboviței, confruntată cu o așa bestie cu coadă, a fost iute stinsă și, printre angajați a circulat chiar zvonul că șobolanul a fost adus în geanta diplomat de un răuvoitor care a dorit să compromită ținuta farmaceutică a primei instituții a democrației. Nu am înțeles dacă intrusul a fost capturat sau echipe de deratizare umblă încă, de-a bușilea, cu lămpașe pe frunte și lopată în mână, ca-ntr-un roman  al lui Marin Preda, prin catacombe, să-l afle și asasineze.

De curând, un domn pensionar, cu apartament pe șoseaua selectă a Fântânilor, cea care se înfige frontal, ca un baston lat, în Casa Poporului, îmi povestea mie și altora care-l ascultam la ușa unui doctor de dinți, că vede de la geamul lui, situat la parter, mari lighioane îmblănite, cu coadă și patru picioare, traversând, nu numai seara, ci și în mijlocul zilei, bulevardul. Nu se sinchisesc nici măcar de trecători. Nu-s pisici, nu-s câini, ci șobolani care vizitează, de câte ori îi cercetează foamea, ghenele din spatele elegantelor blocuri din zonă. Sunt grași, zice el, fiindcă lumea care stă aici, mai ales pensionari ai Securității sau rude de pile înalte, aruncă adesea la gunoi resturi de alimente cu etichetă de import, iar meniul rozătoarelor e și el din societatea cu ștaif. Îmi aduc aminte, auzind aceste minunății dintr-o metropolă care îndeasă anual destui gologani în deratizare, de scurta mea ședere la Saigon. Locuiam într-un hotel fost regal și colonial din centru iar seara, când atmosfera devenea cât de cât respirabilă, încercam câțiva pași prin împrejurimi. Vietnamezii stăteau aliniați pe marginea rigolelor și nu făceau chiar nimic. Nici măcar nu păreau că privesc. Era așa, un fel de atonie musculară a interesului, iar ei păreau confecționați din materialul unor statuete cu rol strict decorativ, ca manechinele din vitrină. Ei bine, ceva se mișca pe bulevardul central. Un furnicar de șobolani anima, printr-o fugă veselă dintr-o parte în cealaltă, viața orașului din extremitatea indochineză a lumii. Nu mă sperie o asemenea vietate, dar nici nu concordă cu gusturile mele în materie de peisaj urban și vecinătăți. În consecință m-am retras mai degrabă decât îmi propusesem la hotel unde am  avut norocul, spre deosebire de doamna din Pentagonul bucureștean, să nu calc pe coada unui șobolan la ieșirea din lift.