Strigăte din deşert

Bătrânul din faţa mea se apropie de suta de ani. Cu  cât înaintează în etate, cu atât trupul i se micşorează. Fiecare zi adăugată înseamnă descreşterea corpului. Vorbeşte moale, atent la limpezimea frazei. Figura sapienţială nu-şi schimbă deloc expresia. Aţi observat că vârstnicii nu mai ştiu să râdă ? Ori nu mai pot ? Sau, la capătul vieţii,  râsul e considerat  obscen ? Sunt imobili, asemenea sfincşilor, şi se sfiesc să zâmbească. Senectutea usucă până  şi glanda bucuriei, nimic nu scapă nepustiit la scăpătat. Cineva îl iscodeşte pe bărbatul chipeş cândva dacă râvneşte la anumite mâncăruri, dacă are pofte. “Şi dacă am pofte, ce, nu am răbdare ?” răspunde dezarmant nonagenarul resemnat. Vasăzică, răbdarea e virtutea de pe urmă,  chipul neputinţei în satisfacerea plăcerii. Moartea ne găseşte sătui de răbdare, nemernica ! Rostuiţi în răbdare… de parcă ne-ar fi utilă  dincolo…

Părăsesc în grabă clădirea tribunalului. În spate, o voce stinsă susură ceva nedesluşit. Întorc capul şi zăresc o femeie  împovărată de ani. Este elegantă, cu o rochie înflorată, de vară, şi cu pălărie albă de paie, s-o apere de soarele năucitor. Are trăsături fine, timpul nu le-a alterat defel. ”Vă rog, ajutaţi-mă să cobor treptele !” o aud ca prin vis. “Permiteţi-mi să vă ofer braţul  meu, stimată doamnă !”, se iveşte de nicăieri un octogenar zvelt. Păşeşte drept ca un aristocrat de modă apusă. Bătrâna îl îngăduie cu duioşie şi surâde  tinereşte. Îi însoţesc de la distanţă cu privirea şi mă gândesc că, odată, au avut 20 sau 30 de ani, că iubeau şi erau iubiţi... Dumnezeule, sunt atât de frumoşi în gestul acela aparent mărunt ! Ea şi el, braţ la braţ, doi oameni fără vârstă  şi amintirile lor... şi frica de implacabil, probabil.

Altminteri, bătrâneţea este aidoma amnistiei, comunitatea căreia îi aparţii îţi iartă orice păcat trecut. Îţi este îndeajuns decrepitudinea trupului şi a minţii,  altă pedeapsă-i de prisos. Pe toţi zeii, dar nu iertare îşi  doreşte omul,  să fim serioşi ! D-aia prefer o graţiere măcar, fiindcă asta ar însemna să  mai contezi orişicât în inventarul de mijloace circulante al  muritorilor. O supraveghere acolo, şi tot  e altceva, nu ?

Cariera unui fotbalist francez se curmă brusc într-un accident rutier. De pe patul de spital, paralizia loco-motorie îl îndeamnă să rostească  un adevăr teribil. Abia acum se încumetă să declare că urăşte ipocrizia din fotbal, oamenii care  roiesc în jurul acestui minunat sport. Dar ipocrizia este prezentă pretutindeni, nu i-a scăpat nimic  neatins. Omenirea a intrat  de mult în zodia făţărniciei, a minciunii din interes, ipocrizia  pare să fie materie de studiu obligatorie pentru toţi. “Câştigăm o mulţime de bani, însă sufletul e mort. Mi s-a spus că e o lume de nenorociţi. E adevărat”, mărturiseşte tânărul ameninţat de paraplegie. Din nefericire, răbufnirea lui vine la părăsirea terenului de joc. Adică atunci când ipocrizia nu-i mai foloseşte deloc, nu mai are vreo valoare de întrebuinţare. Adesea, sinceritatea este doar glasul disperării. În situaţii limită, te răzbuni pe soartă şi denunţi viciile celorlalţi. Nu-ţi  pasă de  urmările propriilor vorbe, devii o cantitate neglijabilă, iar ceilalţi te ignoră din milă. Nimeni nu-ţi mai face  rău, eşti definitiv în afara jocului. Cât despre “nenorociţii” din fotbal, ei sunt şi aici, în liga miticilor. Le simţim duhoarea de două decenii, au schilodit  fotbalul şi bunul simţ. O colonie penitenciară cu  apucături de  şmecheri  în costume “Armani”. Au căpuşat  mândria naţională a celui mai îndrăgit sport şi l-au despuiat de fair-play, ruinându-l. Cu toate astea, e nevoie, iată, ca unul din  iarbă, ajuns în  căruciorul cu rotile, să-şi ia inima în dinţi şi să strige lucruri  cutremurătoare. Ca-ntotdeauna, timpul va îngropa iarăşi adevărul,  corporatiştii răului sunt stăpânii clipei, de  azi şi de mâine. De-a pururi.

La Făgăraş, la combinatul chimic, se pregăteşte ultima mare disponibilizare de personal. Capitalismul postdecembrist are, pesemne,  o singură  preocupare:  să distrugă tot ce a creat comunismul ! Un ins pândit de şomaj îşi varsă năduful pe micul ecran. “Cine dracu'  mă mai angajează pe mine la vârsta asta, la 53 de ani ?” se revoltă  degeaba viitorul concediat. Doamne, cum ne-am prăbuşit într-atât încât, la 50 de ani, să ne considerăm  nişte oameni  sfârşiţi ? Strâmbă rânduială, vitrege  vremuri ! Tocmai în plină detentă suntem azvârliţi pe tuşă, edecuri netrebuincioase. Experienţa profesională şi matura chibzuinţă sunt valori de aruncat la coş. O ţară  sufocată de pensionari înainte de soroc, de oameni fără  speranţă, iată ce este România astăzi. Aşa că, lăsaţi-ne, măcar, dreptul de a fi nostalgici, cruzilor exploatatori de suflete obidite !

“Îţi ard faţa, român nenorocit !”, astfel l-a umilit un şofer macaronar pe un puşti plecat în bejenie cu familia, în Cizmă. Broscarul xenofob l-a dat apoi jos din autobuz pe imigrantul venit din Balcani şi a scuipat cu scârbă înspre “nenorocit”. Şi cică Europa e o mare familie, de când cu Uniunea de pomină… O fi, dar noi, românii, suntem  nepoftiţi oriunde, copiii nedoriţi ai continentului. Of, şi de-ar fi numai din vina străinilor, însă nu e. Ne merităm, adesea, soarta şi mergem mai departe, repetându-ne  la infinit  “asta e”…

Mă simt, deodată, asemenea unui personaj din Greene şi scriu aşijderea: “deşertul este plin de biserici şi cârciumi. Şi de o mulţime de prăvălii, şi bărbaţi pe biciclete, şi iarbă, şi, vaci, şi coşuri de fabrici. Le vezi înotând prin nisip ca peştele într-un acvariu”. Şi strig, doar, doar m-o auzi cineva din acest deşert care se cheamă ţara mea. Un deşert  lipsit însă de coşuri de fabrici  şi de... bărbaţi  de stat.