Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cei mai mulţi dintre romăni, in legătură cu viaţa lor, cu traiul lor de zi cu zi, cu tot ceea ce li se intămplă in cel dintăi an in care ţara e in Uniunea Europeană, spun că... e mai bine decăt inainte! In sfărşit, e mai bine! Nu pentru toţi, desigur, dar pentru cei mai mulţi. Ei văd o mişcare spre bine, după ce ani in şir au fost convinşi că lucrurile merg spre mai rău.
Cei mai mulţi dintre romăni, in legătură cu viaţa lor, cu traiul lor de zi cu zi, cu tot ceea ce li se intămplă in cel dintăi an in care ţara e in Uniunea Europeană, spun că... e mai bine decăt inainte! In sfărşit, e mai bine! Nu pentru toţi, desigur, dar pentru cei mai mulţi. Ei văd o mişcare spre bine, după ce ani in şir au fost convinşi că lucrurile merg spre mai rău.
Vedeau totul in negru. Privatizarea nu era altceva decăt vănzarea ţării. Economia de piaţă - un sistem in care speculanţii se imbogăţesc, iar muncitorii sărăcesc. Democraţia - climatul in care proliferează corupţia şi multe fărădelegi. Iar sărăcia - un flagel care atacă o mare parte a populaţiei. Concluzia venea firesc: "E mai rău ca inainte!".
Dar cum era "inainte"? Mulţi, cei mai mulţi incepuse-ră să uite. Nu-şi mai aminteau de cozile umilitoare pentru hrana zilnică. Sau de raţia de 200 de grame de salam, tăiat felii, ca nu cumva "hărciogii" să-şi facă depozite. Nu-şi mai aminteau de frigul din apartamente, de zilele fără apă caldă, de zilele fără apă rece. Nu-şi mai aminteau...
Anii treceau. Ei ţineau minte ce li s-a intămplat cu o lună in urmă. Sau cu o săptămănă in urmă. Ţineau minte că au fost in piaţă şi n-au cumpărat tot ce şi-ar fi dorit, fiindcă preţurile erau mari, iar salariile incă mici. şi conchideau: "E mai rău ca inainte!"...
Dintr-un anumit punct de vedere chiar aveau dreptate. La 1 noiembrie 1990 au fost liberalizate preţurile. Viaţa a inceput să se scumpească: in decembrie â90 cu 37,7 la sută; in decembrie â91 de 3 ori; in decembrie â92 de 13 ori; in decembrie â93 de 52 de ori; apoi de 500 de ori, de 1.000 de ori, de 3.000 de ori. In tot acest timp, salariul nominal s-a mişcat mai incet decăt inflaţia, ţinănd salariul real sub nivelul celui din 1989. Şi chiar dacă, in momentele in care a fost calmat galopul preţurilor, deşi salariul inregistra o creştere rapidă in termeni nominali, lucrurile se schimbau prea puţin in termeni reali. Pentru că, faţă de octombrie 1990, puterea de cumpărare a salariului mediu a rămas mult timp in jur de 60-70 la sută. Abia in 2007, salariul real l-a depăşit pe cel din 1989.
Era adevărată insă o astfel de judecată bazată numai pe cifre ce exprimă puterea de cumpărare a salariului? Pentru a răspunde la intrebare vom apela tot la statistici. Populaţia Romăniei a intrat in anul 1990 avănd in buzunare echivalentul in lei a 14 miliarde de dolari. O sumă imensă pentru vremea aceea. Dar aceşti bani zăceau in buzunare, din cauză că oamenii nu aveau ce să cumpere: fie că unele produse erau raţionalizate, fie că mărfurile de strictă necesitate lipseau din magazine. Prima cerinţă era absorbirea acestui surplus de masă monetară. Existau două căi: creşterea ofertei de mărfuri sau inflaţia. Cum oferta de mărfuri scădea in loc să crească, a rămas o unică soluţie: inflaţia.
O analiză făcută in 1990 in publicaţia franceză de specialitate "FIGECO" se incheia cu opinia că in perioada de tranziţie la economia de piaţă situaţia se va schimba: "Magazinele vor fi pline cu mărfuri, dar lumea va avea tot timpul impresia că nu are destui bani in buzunare". Prognoză corectă. Mai departe, normal ar fi fost ca romănii să găndească insă cum să facă rost de bani, muncind pentru un salariu bun sau iniţiind afaceri. Un "amănunt" i-a scăpat insă din vedere analistului francez: că pe măsură ce vor trece anii se vor inmulţi arieratele, pierderile din intreprinderi, stocurile de produse finite, surplusul de personal. Nu a fost luat in calcul faptul că, din cauza unor vicii de raţionament in politica economică, oamenii nu numai că vor avea impresia că n-au bani, dar chiar nu vor avea. Şi atunci cu ce să cumpere mărfurile care se fabrică? De aici cercul vicios: fabricile nu puteau să văndă, pentru că oamenii nu aveau cu ce să cumpere. Iar oamenii nu aveau bani, fiindcă fabricile nu aveau cu ce să-i plătească bine, in condiţiile in care nu-şi vindeau produsele.
Incercările de salvare a industriei de stat au ucis piaţa de consum. Am invăţat totuşi că ineficienţa unor giganţi nu poate fi acoperită artificial decăt pe termen foarte scurt. Şi că nici politica de a lua de la cei care tac şi a le da celor care fac gălăgie şi ameninţă "stabilitatea" nu poate fi de lungă durată. Toate acestea - şi multe altele - au intreţinut impresia că romănii trăiesc mai rău ca inainte. Ani mulţi. Dar asta şi fiindcă marea majoritate a populaţiei a uitat cum a fost inainte.
De căţiva ani insă, locomotiva schimbării a plecat la drum. Inregistrăm rate mai mari de creştere economică, insoţite de reducerea inflaţiei şi transformarea ei in dezinflaţie, de restrăngerea deficitelor bugetare, de reducerea şomajului şi, fapt cu efect direct asupra traiului zilnic, de creşterea consumului. De ce, atunci, semnul de intrebare din titlu? Pentru că o masă mare a populaţiei se mai confruntă cu sărăcia. Fiindcă, la noi, cele mai multe companii se menţin pe linia de plutire cu o eficienţă modestă a muncii, cu creşteri mari ale costurilor de producţie şi cu o competitivitate aflată la mare depărtare de exigenţele acestui inceput de secol al-XXI-lea. Pănă va fi altfel, venitul nu va depăşi 1.000 de lei noi pe lună. In medie. Iar populaţia, deşi trăieşte mai bine, va continua un timp să tănjească după o bunăstare in stil european.
