Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O problemă care stârneşte discuţii din ce în ce mai aprinse e optimizarea fiscală. După cum se vede, multinaţionale îşi asumă în anumite medii economice doar cheltuielile cu forţa de muncă şi materiile prime. Iar în altele, cu fiscalitate relaxată, îşi cheltuiesc profiturile şi îşi mută diviziile internaţionale.
În general, în mediile cu fiscalitate laxă, forţa de muncă e bine pregătită, şi depind, ca şi activitate economică, de hi-tech şi pieţe financiare dezvoltate. În aceste locuri se generează multă valoare adăugată raportată la numărul locuitorilor. În celelalte ţări, cu populaţie mare, forţa de muncă este mai slab pregătită, chiar dacă e specializată în unele domenii. Iar în state de o asemenea mărime cheltuielile cu infrastructura, educaţia, sănătatea, pensiile sunt “piperate”. Şi o multinaţională va arbitra întotdeauna un astfel de context, şi nu-şi va cheltui profiturile realizate în acel loc.
Sigur că în încercarea de a elimina arbitrajul grupurilor internaţionale UE vine şi vântură stindardul inechităţii sociale. Ceea ce e un argument doctrinar de stânga. Dar nu “eticheta” pusă e importantă, ci ideea că la cât de eterogene sunt statele UE din punct de vedere al structurii forţei de muncă, obiectivul de armonizare fiscală e imposibil de atins acum.
Iar un al doilea lucru pe care îl maschează agitarea steagului inechităţii e lipsa de transparenţă în cheltuirea banilor strânşi din impozite. Cu alte cuvinte, cheltuielile nu sunt legate strict de venituri, pentru că la pensii, de pildă, se mai utilizează şi alte surse decât contribuţiile de asigurări sociale.
Ca să explic mai clar, fiecărei taxe încasate trebuie să-i corespundă o destinaţie clară şi, mai ales, un termen în care să se aloce, iar cel mai bine ar fi să analizăm cazul României. De exemplu, din TVA şi din impozitul pe profit se pot realiza şi investiţii amortizabile în mai mulţi ani, dar nimeni nu-i poate acuza pe guvernanţii care cheltuiesc veniturile fiscale în exerciţiul curent. În schimb, contribuţiile de asigurări sociale ar trebui musai păstrate pentru momentul în care au cotizanţii nevoie, peste doi ani, sau peste zece. Cu alte cuvinte, e necesar ca fiecare să-şi plătească propria pensie, nu să se redistribuie contribuţia de la unul la altul, ca-n sistemele piramidale. Ani întregi, banii de la accidente de muncă şi chiar de la şomaj au fost deturnaţi. Asta ca să poată spună miniştrii când sunt întrebaţi de unde fac cheltuieli: “Din PIB!”. Când firesc nu e să dai bani “din PIB” şi apoi să investeşti fără să ai de unde, ci să-ţi gestionezi resursele transparent, pe destinaţii şi pe termene.
Dar tocmai pentru că nu se întâmplă acest lucru, ci contribuţiile colectate intră într-un cazan comun, FMI îi spune României că e dificil să micşoreze CAS. În ce situaţia ne-am putea permite să scădem contribuţiile? Numai atunci când Guvernul face reformă structurală. Şi, din păcate, nu se întrevede aşa ceva. Dar în timpul acesta în Irlanda, care îşi permite să practice contribuţii sociale de 15%, nu de 45% - ca la noi, multinaţionalele îşi mută diviziile. Aşa cum a făcut de curând Apple.
