Zambiti, maine va fi mai bine!

Scriu aceste randuri sub imperiul unei stari pe care o resimt de cateva zile incoace.

O stranie stare de bine, amestecata si inedita, care vine dintr-o experienta traita saptamana trecuta in Statele Unite ale Americii. Am condus o delegatie oficiala, cu un program incarcat ca o sorcova. Nu e aici locul sa va vorbesc despre interesul Americii fata de Romania, despre proiectele lor de afaceri, desi sunt nenumarate lucruri de spus, atatea si atatea vesti bune. (Este impresionant sa auzi, spre exemplu, o companie-mamut de genul Washington Group International, care-ti transmite ca intentioneaza sa stabileasca in Romania "cartierul general" al afacerilor sale din Europa si in relatie directa cu Orientul Mijlociu, compania aceasta fiind una din primele trei alese pentru reconstructia Irakului si Afganistanului.)

Insa nu despre proiectele economice ale americanilor vreau astazi sa scriu. Altceva m-a impresionat acolo. Iar acel ceva vine - cum spuneam - dintr-o experienta pe care am trait-o… in afara programului de intalniri oficiale. Ma aflam la Washington, la finalul unei zile foarte incarcate. Epuizat (si pentru ca inca nu ma obisnuisem cu diferenta de fus orar), mi-am lasat cravata in camera de hotel si am iesit in strada. Nu mai eram ministru, ci un tanar de 36 de ani, care dorea sa se amestece printre americanii de rand. Simteam nevoia sa vad America nu din saloanele oficiale, nu din masina diplomatica, nu de la televizor. Pret de vreo doua ore am hoinarit cu mainile-n buzunare pe strazile lor trase cu rigla. Stiam de bunastarea lor, vizibila oriunde-ntorci privirea, asa ca n-am fost uimit sa vad - si o sa dau cel mai banal exemplu - cat de curate pot fi niste strazi. Asa e normal sa fie.

Ce m-a impresionat cel mai mult la americani a fost zambetul lor. Oameni pe care nu i-ai vazut niciodata si pe care n-o sa-i mai vezi, cel mai probabil, niciodata iti zambesc de parca ii cunosti de-o viata. Ti se raspunde amabil la orice intrebare, isi cer scuze daca, intamplator, au trecut prea aproape de tine, te saluta si-ti adreseaza un foarte politicos "How are you?" la cea mai mica atentie pe care le-o acorzi. Totul cu un zambet larg.

Am incercat sa inteleg stradania lor de a-si manifesta o amabilitate iesita din comun. Acea deschidere care, intr-o prima faza, te stanjeneste. Sa fie vorba doar de politete si civism? Sa fie un semn al bunastarii? Sa fie o expresie a libertatii despre care vorbea si Cornel Nistorescu intr-un editorial care a facut cariera in SUA dupa 11 septembrie ("Numai libertatea poate face asemenea minuni")? Nu stiu… Am stat si m-am gandit, si inca n-am gasit un raspuns definitiv. Noi suntem mai degraba gravi, incruntati si tristi. Daca nu sunteti de acord cu opinia mea, uitati-va pe strada la concetatenii nostri.

I-am marturisit aceasta experienta unui prieten care s-a reintors zilele trecute in tara, dupa multi ani petrecuti in Occident. Stiti ce mi-a spus? Ca a inceput sa descopere romani, daca nu zambitori, macar mai luminosi la fata, mai putin incruntati. Oare libertatea e cea care face astfel de minuni?