Ziua serbării

Sfârşit de săptămână, aproape sfârşit de iunie, dar, înainte de toate, încă un sfârşit de an şcolar. Serbările s-au înghesuit în sălile mici de clasă, unde până mai ieri pe scenă ieşeau la rol cifre, părţi de vorbire sau de propoziţie, pronume, numerale şi reguli de educaţie civică. Şi calificative, pentru învăţământul primar, pentru aceia care încă nu înţeleg de ce trebuie să se trezească dimineaţa şi să plece din casă spre o clădire mare-mare, unde nimeni nu-i mai răsfaţă aşa cum erau obişnuiţi. Scaunele elevilor au fost rearanjate ca să poată sta jos părinţii care vin să audă poezia de final de clasă a doua, a treia sau a patra, iar băncile, aşa cum se întâmplă mereu, au fost scoase pe hol, unde nu încurcă pe nimeni.

Am fost şi eu la o serbare. Chiar am ajuns la timp, temându-mă să nu fiu nevoită să întrerup, cu un scârţâit de uşă, vreun moment artistic. Copii îmbrăcaţi frumos şi zâmbind a libertate. Fetiţele de clasa a treia, în fine cu dreptul de a purta ce le place sau ce au văzut la colegele mai mari şi şi-au dorit, tot anul, să încerce: pantaloni rupţi în dreptul genunchilor sau pantalonaşi scurţi asortaţi un pic cam îndrăzneţ pentru vârsta lor cu un maiou strâns cu un nod în jurul taliei. Părul, în orice caz, lăsat liber şi privirea sus, ca după o mare victorie. Băieţii, nu atât de preocupaţi de vestimentaţie, mai gălăgioşi ca de obicei şi, surprinzător, cu mai mult chef de vorbă decât de trântă, cu cămăşile scoase, în sfârşit, din pantaloni şi cu figura puţin crispată de prezenţa mamei la mai puţin de zece metri de realitatea dintre pereţii şcolii. Doamna învăţătoare, pregătită să primească multe buchete de flori şi să împartă sfaturi aparent înţelepte celor care nu au reuşit să promoveze clasa cu cele mai bune rezultate posibile. Zâmbitoare, dar încă obişnuită cu tonul dur cu care ţine în frâu mai bine de douăzeci de copilaşi pregătiţi în fiecare zi de orice altceva mai puţin de ora de matematică. Părinţii, solidari şi în continuare trişti din cauza traiului greu, aplaudând aproape mecanic la fiecare replică a micuţilor şi amuzându-se tandru de stângăciile lor şi de paşii prea mici sau prea mari pe care îi făceau la netimp ca să iasă în faţă şi să-şi spună rolul. La final, un cântecel deformat de vocile vesele ale celor douăzeci de copilaşi, care repeta obsesiv: la revedere, şcoală!, pe diferite tonalităţi de care, oricum, nu ţinea nimeni cont.

Sfârşit de clasa a III-a pentru o parte din copii. Sfârşit de an şcolar, oricare ar fi el, pentru mulţi alţii. Ca un sfârşit adevărat, cum numai în dicţionare mai găsim. Facem ce facem, trăim cât trăim, până vine peste noi ziua serbării. Singura zi în care nu mai există clopoţel, nu mai există catalog, nu mai există recreaţie. Ziua în care toţi sunt prezenţi şi toţi sunt absenţi. Fără să se mai ia în seamă greşelile de peste an, fără să se mai contabilizeze ezitările şi nemulţumirea de fiecare secundă. În fond, fiecare are rezervată, mai devreme sau mai târziu, o astfel de zi…