Zeii de lângă noi

Mirosuri sofisticate de condimente şi mâncăruri alese din bucătăria indiană abundau aeroportul internaţional din New Delhi. Eram obişnuită cu ele din România, dar tresăream de fiecare dată când le simţeam.

Mirosuri sofisticate de condimente şi mâncăruri alese din bucătăria indiană abundau aeroportul internaţional din New Delhi. Eram obişnuită cu ele din România, dar tresăream de fiecare dată când le simţeam. În urmă cu mai puţin de trei ani, când mă aflam în trecere prin acele locuri, am rămas plăcut impresionată pe aeroportul din capitala Indiei. După ce schimbasem tot soiul de miresme mai mult sau mai puţin plăcute – mirosul nisipului fierbinte şi al aerului cald de noapte din Khartoum, odoarea “insalubră” de la Kabul şi din împrejurimi, parfumurile deocheate din oraşele occidentale – experienţa din New Delhi avea să mă urmărească mult timp.

Un individ cu ten deschis purta în braţe statuia lui Shiva. O ţinea strâns, lipită de corp. Mergea încet, calculat, ocolea grupurile de oameni care îşi aşteptau rândul să treacă dincolo de porţile cu senzori. Îl ţinea în braţe pe Dumnezeul hindus, şi cu coada ochiului căuta orice mişcare care l-ar fi putut inoportuna să-şi continue drumul.

În magazinul din spatele meu, o femeie trecută de 50 de ani, acoperită cu un sari de culoare închisă, aranja nişte obiecte în vitrină: câteva statui micuţe, nişte magneţi de frigider, beţigaşe parfumate. Mi-a spus în câteva cuvinte o poveste scurtă despre Shiva, aşa cum o auzise de la părinţii ei. Ochii îi străluceau a mândrie când a pomenit numele celor şase zeităţi supreme ale poporului său: Shiva, Vishnu, Shakti, Ganesha, Surya şi Karttikeya. Shiva, Zeul Suprem. Vishnu, Fiinţa Supremă, esenţa lucrurilor, creatorul şi distrugătorul, alfa şi omega. Shakti, Forţa Sacră. Ganesha, Zeul Începuturilor şi al Obstacolelor, al artelor şi al ştiinţelor, al intelectului şi al înţelepciunii. Surya, Lumina Supremă. Kartikkeya (Murugan), Zeul Războiului. Femeia în sari s-a aşezat, a închis apoi ochii şi a spus: “Voi nu înţelegeţi”. Apoi a tăcut.

L-am regăsit pe omul cu statuia mai târziu. Stătea pe un scaun, neclintit, în mijlocul mulţimii care mişuna de colo-colo în jurul său. Pe Shiva îl ţinea strâns la piept (atât de strâns, că pumnii i se înroşiseră, iar pe obraji îi apăruseră broboane mari de apă) ca şi când, dacă l-ar fi eliberat, s-ar fi dus cine ştie unde, neaflat de nimeni. Cu capul aplecat pe umerii statuii, omul încerca să doarmă. Am stat o oră neclintită în faţa sa, voind să-i spun că aş putea să am eu grijă de Shiva sa cât el se va odihni. Mi-au revenit însă în minte cuvintele femeii din magazinul cu suveniruri. Eu nu înţelegeam!