Dintr-o anumita conduita pe care mi-am impus-o si fiindca mi-am dezvoltat un acut simt al ridicolului, nu m-am manifestat public excesiv pe tema aniversarii Regelui Mihai. In primul rand, desi nu ma deranjeaza deloc monarhia in sine, am fost, sunt si voi ramane republican. Chiar si nascut in Sinaia fiind, cu spectrul Pelesului la geam, nu m-au palit puseele regaliste de parada in drumul unisens catre batranete si-mi pastrez convingerea ca-i mai bine sa-ti alegi conducatorii decat sa-i primesti ca pe un dat. In al doilea rand, exista in spatiul public oameni infinit mai calificati decat mine in domeniul istoriei si, in particular, in povestea Casei Regale. Asa ca m-am rezumat la a urmari cu detasare desfasurarea impresionanta de forte. Acum, la rece, incerc sa incheg cateva concluzii.
Discursul in sine al Regelui Mihai in Parlamentul Romaniei – bine dozat, decent, nici pe departe stralucitor, in care s-au punctat cateva chestii esentiale - n-a fost un moment istoric, ci unul de normalitate politica. Data fiind, insa, raritatea normalitatii in Romania, plus distinctia nativa a celui care-si rostea mesajul catre natiune, evenimentul a capatat, in imaginatiile bogate ale amatorilor de senzational facil, valente istorice. Superficialitatea colectiva indreapta, din pacate, catre interpretarea solemna a formei, nu catre fondul mesajului transmis. Tot acest eveniment, care s-a dorit a fi solemn, dar trebuie sa recunoastem ca a avut in el si o doza tragi-comica, mai ales in seara de gala de la Opera Romana, a fost, poate, prima batalie mediatica de amploare pe care presedintele Basescu, maestrul de necontestat al confruntarilor de gen, a pierdut-o categoric. Si asta in ciuda stradaniilor evidente ale camarilei sale.
N-a reusit sa schimbe agenda publica si sa-si impuna subiectele proprii cu toti acoperitii lui din presa si din societatea (poreclita) civila scosi la treaba sa scrie/vorbeasca aceleasi lucruri dupa dictare sau cu repunerea pe tapet a vesnicei probleme a tablourilor de patrimoniu de la Peles in contrapartida cu inchinarea a tarii catre rusi. Nu i-a folosit la nimic nici macar tinerea la distanta, prin autocenzura sau constrangeri financiare, a marilor monarhistilor bugetofagi de protocol (i-a vazut/auzit cineva glasuind pe Liiceanu, Plesu, Patapievici, Caramitru?) si a extrem de pragmaticului om de afaceri Daniel Ciobotea (in timpul liber Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane). La fel cum si aducerea de urgenta la tribunal a lotrilor vestiti Nicolae Popa si Mihai Necolaiciuc, legati intre ei prin aceeasi pereche de catuse, s-a dovedit falimentara. Propaganda portocalie s-a autodepasit si a reusit pana si performanta de a scrie corect gramatical, in numele personajului caricatural “innobilat' in Teleorman care se autointituleaza Prince Paul, o depesa mitocaneasca la adresa unchiului sau. Pe care a varsat-o pe piata intr-o imunda latrina tiparita, consacrata ca atare pe vremea gainilor care fac pui vii si devenita, in ultimii ani, Oficios al Cotrocenilor.
Traian Basescu este un tip dotat cu o inteligenta mult peste medie. Pana si detractorii sai de profesie nu se sfiesc sa recunoasca faptul ca are momente cand realmente straluceste, mai ales in tesutul de intrigi. Problema lui e (sau tinde sa devina) faptul ca s-a obisnuit cu statutul de invincibil de profesie si a inceput sa se creada, stimulat probabil si de laudele desucheate ale atarnatorilor din juru-i, cel mai destept de pe Planeta Pamant. Daca natura l-ar fi dotat cu olecuta de caracter si, in plus, ar fi fost si cultivat pe masura calitatilor native, ar fi putut chiar sa conteze in vreun capitol al istoriei. Din pacate, pentru el si pentru noi, cei nevoiti sa ne ducem vietile sub zodia lui nefasta, va ramane in cartile de istorie nu ca salvatorul economic al Uniunii Europene, cum incearca sa se consacre mai nou, ci doar ca un intrigant. Un om mic nu se poate ridica deasupra propriilor frustrari si ranchiuni. Asta face diferenta dintre un politician (fie el si de talent) si un om politic. Iar Traian Basescu a fost, este si va ramane un om mic...