Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În calitatea sa de prim Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea a fost nu doar un lider spiritual dedicat, ci și un fervent susținător al unității naționale și al valorilor culturale românești, iar prin devotamentul său, a reușit să consolideze rolul Bisericii în viața socială și spirituală a poporului român.
Patriarhul Miron Cristea (1868-1939) este una dintre cele mai remarcabile personalități din istoria României. A fost primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și un fervent susținător al idealurilor naționale, având un rol crucial în realizarea Marii Uniri de la 1918, iar implicarea sa în viața politică și socială a României, alături de contribuțiile sale intelectuale și religioase, îl plasează printre cei mai importanți lideri români din perioada interbelică.
Pe 20 iulie 1868, la Toplița, se năștea Elie Cristea, părinţii săi fiind ţărani simpli, George şi Domniţa Cristea și a fost botezat două zile mai târziu, de ziua Sfântului Prooroc Ilie, naş fiindu-i Ioan Herţa, un cioban din Săliştea Sibiului. Urarea de botez a acestuia a fost: „Să crească mare, să fie sănătos şi popă să se facă!”. Miron Cristea a avut de la o vârstă fragedă un interes deosebit pentru educație și spiritualitate. În perioada 1879-1883 a absolvit Gimnaziul săsesc din Bistriţa, între 1883-1887, a frecventat Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, iar în 1887 a fost admis la Institutul teologic din Sibiu, pe care l-a absolvit în anul 1890.
Între (1890-1891) a fost învăţător şi director al Şcolii confesionale românești din Orăştie. La 16 iulie 1891, a trimis o cerere Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, prin care solicita o bursă la Universitatea din Cernăuţi, aprobare pe care a primit-o, prin intermediul fostului său profesor de la Sibiu, Ioan Popescu, însă pentru a studia la Universitatea din Budapesta.
În 1895, Miron Cristea a obținut doctoratul cu o teză despre ”Viața și opera lui Eminescu”. Alegerea acestui subiect nu a fost întâmplătoare; Mihai Eminescu era considerat poetul național al României, iar studiul aprofundat al operei sale a fost modul prin care Cristea a afirmat identitatea culturală românească într-un mediu academic dominat de influențe maghiare, lucrarea sa de doctorat fiind apreciată pentru rigurozitatea sa științifică și pentru contribuția sa la cunoașterea și promovarea literaturii române.
În perioada studenției, Miron Cristea a fost un critic vocal al șovinismului maghiar, publicând articole în diverse publicații în care apăra drepturile românilor. Activitatea publicistică a fost complementată de implicarea sa în Societatea studențească ”Petru Maior” din Budapesta, unde a militat pentru păstrarea identității culturale și lingvistice a românilor, această societate fiind un forum important pentru tinerii români din Austro-Ungaria, oferindu-le o platformă pentru dezbateri și pentru promovarea valorilor naționale.
După finalizarea studiilor, Miron Cristea a fost angajat ca secretar la Arhiepiscopia Sibiului între 1898 și 1900, din această poziție, având oportunitatea de a influența activitatea ecleziastică și culturală a comunității românești din Transilvania. A fost un redactor activ la ”Telegraful Român”, un ziar de referință pentru românii din Transilvania, oferind informații și analize pertinente despre situația politică și socială a vremii, unde a continuat să apere drepturile românilor și să critice politicile de maghiarizare.
Citește pe Antena3.ro
La 30 ianuarie 1900, Miron Cristea a fost hirotonit diacon, iar la 8 septembrie 1901 a devenit arhidiacon, funcții care i-au permis să-și extindă influența în cadrul Bisericii Ortodoxe Române și să continue lupta pentru drepturile și unitatea românilor. În această perioadă, Miron Cristea a devenit cunoscut pentru elocvența și determinarea sa, câștigând respectul colegilor și al credincioșilor. În 1902 a devenit asesor la Arhiepiscopia Sibiului, în acelaşi an fiind călugărit la mănăstirea Hodoş Bodrog, din județul Arad, sub numele de Miron. Pe 13 aprilie 1903 a devenit ieromonarh, în 1905 a fost ales preşedinte al ”despărţământului” Sibiu al Astrei, iar la 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel.
Pe 3 decembrie 1909 a fost ales episcop al Caransebeşului, fiind înscăunat la 8 mai 1910, poziţie din care Miron Cristea a susţinut puternic învăţământul confesional românesc din Banat, opunându-se încercărilor guvernului de la Budapesta de a le desfiinţa.
Este remarcabil rolul său în înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918, fiind unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni.
Începând cu 8 noiembrie 1918, Miron Cristea, în calitatea de Episcop de Caransebeş, a hotărât să nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Frantz Joseph, preoții urmând a se ruga ”pentru înalta noastră ocârmuire națională” și ”pentru Marele Sfat al națiunii române”.
Marea Unire de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost un moment culminant în istoria României, marcând unirea tuturor provinciilor locuite de români, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Regatul României, într-un singur stat național, rezultatul unei lungi lupte pentru drepturile naționale ale românilor din Austro-Ungaria, lupte în care Miron Cristea a jucat un rol esențial.
După citirea Proclamației de Unire de la Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea a ținut o cuvântare înflăcărată intitulată ”Măritei Nații Române”, subliniind importanța unității naționale și chemând la solidaritate și acțiune comună. Discursul său a fost un moment de inspirație și mobilizare pentru toți cei prezenți, contribuind semnificativ la entuziasmul și determinarea care au caracterizat acea perioadă, o chemare la unitate și la recunoașterea importanței acestui moment istoric pentru viitorul națiunii române.
Discursul lui Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeșului, înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia, la în 1 decembrie 1918.
Mărită nație română!
Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță română în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.
Ca o sentinelă neadormită și credincioasă a organizației și civilizației române, a răspândit acest popor lumina culturii latine, făcând aceste plaiuri și ținuturi – pe atunci încă sălbatice – în “Dacia Felix”.
Dar năvala Hunilor și a numeroaselor hoarde barbare – câte s-au strecurat pe aicea în curs de veacuri – nu numai că ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme, și ceeace a fost mai rău pentru noi, ne-au divizat, ne-au împărțit.
Astfel, cu timpul am ajuns unii în jurul Maghiarilor, dedați dela fire, ca și ceilalți Turani, a trăi din sudoarea altora; iar alții au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor și a țarismului rusesc. Mai lungă a fost robia noastră, a Românilor din Ungaria și Transilvania, care a durat o mie de ani.
V-aș amărî prea tare sufletele și aș prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic național, dacă v-aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor 10 veacuri.
Amintesc numai:
Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;
Cum am fost proscriși de legile nu numai aspre, ci draconice ale lui Verboczy;
Cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toți conducătorii;
Cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească;
Cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericei noastre cu biserica mama a fraților de dincolo;
Cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai ușor turma;
Cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lepădăturilor străine, s.a.
Dară cu toate astea – precum după vorba lui Alecsandri “Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroiu” -, așa și puterile neamului românesc nu au putut fi sdrobite pentru totdeauna. Din contră! Mulțumită puternicei însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului:
“Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece;
Și – unde unul a căzut – răsar în locu-i zece.”
Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfei, ci am fost chiar în stare să dăm lumii – pe lângă multe altele – și eroi, ca Ioan Corvinul, carele – ca și Ștefan cel Mare – a frânt puterea semilunei păgâne, pe Matei Corvinul, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.
Însă cu cât începeau să iasă la iveală mai bine strălucitele noastre însușiri strămoșești – cu atâta se sileau mai tare turanicii noștri tirani a ne asupri și strâmtora.
Orbiți de gogorița “ideii de stat național maghiar“ nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. De o parte Habsburgii haini și meșteri întru a semăna intrigi și discordiei între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susținea, Contele negru Iuliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: “Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere, nu de drept”. Mai ales ceeace au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răsbunare nedreptățile, cari trebuia să le suferim. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școalelor, căci n-am uitat nici o clipă admoniția dela 1848 a marelui Bărnuțiu: “Și cu cât vor învăța mai mulți români la școlile străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii”. Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.
În fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.
Dar asupririle acestea – deși ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedecând aproape orice progres – totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închiegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.
Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică pornită în contra opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale.
La anul 1866 scrie Papiu Ilarian unui deputat român din parlamentul ungar: “Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală… Numai înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei – și atunci ați câștigat totul”.
Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.
Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele lumii despre Sfințenia și despre îndreptățirea aspirațiunilor noastre spre libertate.
Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră. Atunci mai marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu – în casa căruia s-au cultivat cu sfințenie cultul desrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara – a sfătuit din poziția sa plină de răspundere pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alăturea de acele popoare, pe a căror steag este scris “Înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprit”. Ajutorul celui de sus a fost cu ele și cu noi; căci după cum spunea Nicolae Bălcescu: “Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”.
După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoare poruncă din solia puternicului Mesia – Wilson: “Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta”.
Ca să ne folosim și noi Românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață adunare națională în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dară și cea mai sfântă nădejde.
Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud, cum geme de adânc din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, cari aici au fost trași pe roată.
Sub impresia acestor amintiri, amare, sub impresie proaspetelor noastre suferinți din anii războiului… care Român mai poate dori, să mai trăim în același Stat cu Maghiarii? Cine ar dori aceasta, nu poate fi Român. Promisiunile deșarte din cursul veacurilor ne-au învățat a nu mai avea în Maghiari nici o încredere.
Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri încă nu ne putem gândi la altceva decât la aceea, ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.
Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor Românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de producte și manifestațiuni ale geniului nostru național, cari prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.
Deci – oricât de tare ar fi gardul Carpaților care până acum ne-a despărțit de frații noștri – totuși și aici – în atmosfera tradițiilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger:
“Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare,
de care timpul râde;
Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare,
când ele s-or deschide!”
Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să rătezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască:
“acel vis neîndeplinit, copil al suferinței,
de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții.”
Am ferma nădejde, că precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregei națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte:
Pân-la Tisa! Amin!…
Miron Cristea a fost membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti, pe 14 decembrie 1918, alături de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, ei fiind prezenţi la istoricul moment de înmânare a Actului Unirii regelui Ferdinand.
Cu ocazia primirii în Gara de Nord din Bucureşti a delegaţiei românilor transilvăneni (Vasile Goldiş, Al.Vaida-Voievod, Miron Cristea şi Iuliu Hossu), care ducea Declaraţia de unire a Transilvaniei cu România, Miron Cristea a rostit magistrală cuvântare: ,,Când am fost ultima dată aici – a spus Miron Cristea – nici unul din noi, nici măcar în vis n-a îndrăznit a visa că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoşesc: Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul, patriei mame, adică scumpei Românii!(…) Cu sentimente de adâncă şi veşnică recunoştinţă pentru tot ce aţi făcut pentru noi, atât acum, cât şi în veacurile trecute, începând cu voievodul Ştefan cel Mare (Episcopia Vadului), Radu IV cel Mare (Episcopia Geoagiului), Mihai Viteazul (Episcopia Alba Iuliei) şi până la Constantin Brâncoveanu şi Carol I, dăm mulţumită milostivului Dumnezeu, pentru că pe noi, cei din generaţia de azi, ne-a învrednicit să trăim cele mai măreţe zile din întreaga viaţă de aproape 2000 de ani ai naţiunii noastre”.
O altă cuvântare plină de substanță a lui Miron Cristea, cea de a treia, a fost rostită cu aceeaşi ocazie, lângă statuia lui Mihai Viteazul, în faţa unei imense mulţimi de bucureşteni: ,,Din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, noi cei patru soli venit-am în faţa feţei Majestăţii Sale Regelui ca să-i închinăm pe vecie acest pământ românesc. Venit-am în inima României, ca să-i vestim din acest loc marea bucurie că robia de aproape zece veacuri nu ne-a frânt. După aceasta, Miron Cristea a comunicat mulţimii Hotărârea adoptată la Alba Iulia, în 1 decembrie, anume ,,unirea pe vecie a întregului nostru pământ strămoşesc cu patria mamă, cu scumpa noastră România (…)”.
,,Noi, românii de dincolo de Carpaţi, venim la voi, fraţilor, cu cea mai frăţească încredere şi ne alipim cu cea mai frăţească dragoste de augusta dinastie română , având ferma convingere că aflăm în Majestatea Sa pe cel mai bun şi iubitor părinte, carele – în cele mai măreţe, dar şi cele mai grele clipe din viaţa naţiunii noastre, s-a ştiut inspira din izvorul celor mai curate idealuri ale întregului neam românesc”!
În martie 1919, Miron Cristea a organizat, la Sinaia, primul Congres al preoţilor ortodocşi din Transilvania, unde Episcopul Caransebeşului a susţinut necesitatea organizării Bisericii Ortodoxe Române din Regatul României, pe baze unice şi pe principiul autonomiei faţă de stat, cu respectarea prevederilor constituţionale.
La 7 iunie 1919, Miron Cristea a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar la 18 decembrie 1919 a fost ales mitropolit primat al României întregite, fiind înscăunat o zi mai târziu.
În 1921, a reapărut, sub conducerea sa, revista ”Biserica Ortodoxă Română”, în 1922 a înfiinţat Seminarul teologic ”Miron Patriarhul” din Câmpulung pentru orfanii de război, iar în anul 1924 a iniţiat apariţia revistei ”Apostolul”, organ de presă al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
În recunoașterea contribuțiilor sale excepționale, Miron Cristea a fost ales primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române pe 4 februarie 1925, fiind instalat în noua demnitate la 1 noiembrie 1925, în acelaşi an fiind aprobat şi statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, un moment de mare importanță pentru Biserica Ortodoxă Română, marcând începutul unei noi ere de influență și autoritate. În această poziție, el a continuat să promoveze unitatea și coeziunea națională, subliniind importanța legăturii dintre identitatea națională și cea religioasă.
Ca Patriarh, Miron Cristea a inițiat o serie de reforme menite să modernizeze Biserica Ortodoxă Română și să-i întărească rolul în societatea românească: s-a realizat unificarea bisericească din noul stat român unitar, s-au pus bazele organizării Bisericii noastre ca Patriarhie, a promovat educația teologică, a susținut construirea de noi biserici și a încurajat implicarea bisericii în viața socială și culturală a țării, consolidând, prin aceste eforturi, poziția Bisericii Ortodoxe Române ca pilon al identității naționale și spirituale.
În timpul păstoririi lui au fost edificate multe dintre clădirile Centrului eparhial din Bucureşti, au fost construite Palatul Patriarhal şi Reşedinţa Patriarhală, a fost restaurată în întregime Catedrala patriarhală, el fiind şi cel care a pus bazele ”Institutului Biblic” și a sprijinit tipărirea de cărţi teologice la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
Miron Cristea și-a legat numele de reprezentanţa românească de la Ierusalim şi în 1927 a vizitat Locurile Sfinte.
Ca Patriarh, a fost preocupat de construirea Catedralei Mântuirii Neamului, însă frământările politice ale perioadei, precum şi lipsa fondurilor au dus la imposibilitatea realizării acestui edificiu. În 1927 a înfiinţat Academia de muzică religioasă din Bucureşti și s-a îngrijit de traducerea şi tipărirea Bibliei sinodale din anul 1936, în traducerea preoţilor profesori Gala Galaction, Vasile Radu şi mitropolitului Nicodim, precum şi a unor ediţii din Noul Testament.
Primul Patriarh al României a organizat numeroase întâlniri ecumenice în România, Conferinţa regională a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică, desfăşurată la Bucureşti în 1933 și Conferinţa romano-anglicană de la Bucureşti din 1935.
Pe 25 decembrie 1932, Radiodifuziunea a difuzat prima transmisie de la Patriarhie, cu pastorala Patriarhului Miron Cristea, iar în anii următori a fost prezent la microfonul postului naţional de radio cu numeroase predici.
În afara sferei religioase, Miron Cristea a avut și o carieră politică remarcabilă.
În perioada interbelică a jucat un rol important în politica din ţara noastră, fiind membru al Regenţei, alături de Principele Nicolae şi de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan, în perioada minoratului lui Mihai I (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930).
În 1938, el a devenit Prim-Ministrul României, singurul patriarh prim-ministru al României, o poziție din care a încercat să gestioneze numeroasele provocări politice și economice ale vremii, din guvernul condus de el făcând parte și Arthur Văitoianu, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu şi G. G. Mironescu.
Nicolae Iorga scria în articolul cu titlul “Sub cîrjă”, publicat pe 18 februarie, ,următoarele aprecieri: “Am stat atâta vreme sub puterea vrăjilor electorale. Am răbdat viaţa parlamentară ieşită din sila ciomegilor. Am văzut înaintea noastră primejdia unui viitor impus cu revolverul la tâmplă. Am intrat acum sub blânda oblăduire a cârjei, care întrebuinţată viteaz, după marile noastre tradiţii, cuprinde o taină înaintea căreia armele cad”.
Miron Cristea a fost numit prim-ministru într-un moment de criză politică, în care regimul autoritar al lui Carol al II-lea căuta să-și consolideze puterea, iar mandatul său a fost marcat de încercările de a menține stabilitatea internă într-o perioadă de mari frământări politice și sociale.
Patriarhul Miron Cristea a avut condus trei guverne în perioada 11 februarie 1938-6 martie 1939, prima preşedinţie a consiliului de miniştri, între 11 februarie şi 29 martie 1938, perioadă în care a elaborat noua Constituţie a României, intrată în vigoare pe 27 februarie, și despre care istoricii spun că legifera sfârşitul regimului parlamentar în România şi instaura dictatura Carlistă, care a durat până în 1940.
Cu prilejul promulgării noii Constituţii, Miron Cristea spunea în discursul său următoarele:
”Astăzi, s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a învrăjbit, fără folos, pe toţi spre paguba ţării întregi. Astăzi s-a rupt păienjenişul de pe ochii cetăţenilor României Întregite, ca să vadă limpede de unde vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestăţii Tale şi de la înţelegerea rosturilor ţării şi adevăratele ei interese. Astăzi, s-au distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar onorurile şi în locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite pe frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare”.
Politica sa față de minorități a fost una controversată, fiind adesea criticată pentru lipsa de toleranță și pentru măsurile restrictive impuse minorităților etnice și religioase. Deși a încercat să promoveze unitatea națională, metodele sale au fost percepute de unii ca fiind prea dure și discriminatorii, chiar dacă intenția sa a fost aceea de a proteja identitatea națională românească într-un context internațional tensionat.
Miron Cristea a plecat la cele veșnice la 6 martie 1939, în urma unei bronhopneumonii, la Cannes, în Franţa, rămăşiţele sale pământeşti fiind repatriate şi înhumate în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Moștenirea lui Miron Cristea este complexă și multidimensională, a fost un lider vizionar care a înțeles importanța legăturii dintre religie și identitatea națională.
Ca prim Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, el a jucat un rol esențial în consolidarea acestei instituții în perioada interbelică, în timp ce prin activitatea sa publicistică și politică a contribuit la formarea unei identități naționale puternice și la apărarea drepturilor românilor într-o perioadă de mari transformări sociale și politice.
Nelipsit de controverse, criticile aduse politicii sale față de minorități și regimului autoritar al lui Carol al II-lea reflectă complexitatea perioadei în care a trăit și a activat, însă în ciuda acestor aspecte, contribuțiile sale la realizarea Marii Uniri și la consolidarea Bisericii Ortodoxe Române rămân puncte de referință în istoria României.
Patriarhul Miron Cristea rămâne o personalitate emblematică din istoria României, simbolizând lupta pentru unitate națională și dreptate socială, iar implicarea sa în Marea Unire de la 1918, activismul său pentru drepturile românilor și rolul său de lider religios și politic au lăsat o amprentă puternică asupra națiunii române. Prin dedicarea sa neclintită față de cauza națională și valorile creștine, Miron Cristea a modelat destinul României într-un moment crucial al istoriei sale.
Astăzi, într-o perioadă marcată de frământări și schimbări, cuvintele lui Miron Cristea răsună și astăzi, oglindind spiritul de sacrificiu și devotament al unei generații întregi: „Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu.”, cuvinte care subliniază nu doar credința sa profundă, ci și convingerea că dreptatea și libertatea sunt daruri divine care trebuie apărate cu orice preț. Exemplul său de iubire de neam rămâne o lecție importantă pentru noi toți, amintindu-ne că adevărata măreție stă în a servi cu credință și noblețe cauza națională.
