Craterul Eminescu

M-aş fi aşteptat ca vreo formaţiune de relief de pe Venus – Luceafărul, cum îi spunem noi, românii – să poarte numele lui Eminescu. Cercetătorii spaţiului au dat adeseori nume de scriitori, savanţi sau... oameni de arme stelelor, formaţiunilor astrale ori munţilor şi văilor de pe alte planete. Dar, probabil, nimeni nu s-a gândit prea bine - între astronomi, zic – să-l asocieze pe Luceafărul literaturii române cu “steaua Venerei”.

Totuşi, undeva, în adâncul sideral, există un loc care a fost botezat: “Mihai Eminescu”... Este vorba despre cel mai mare crater cartografiat până acum pe planeta Mercur şi a fost denumit aşa de specialiştii NASA, în 2010, atunci când se împlineau 160 de ani de la naşterea ultimului poet romantic din literatura universală.

Craterul, care prezintă un inel bine conturat, are un diametru de 125 de kilometri şi se presupune că ar fi fost format în urmă cu aproximativ un miliard de ani. Înconjurat de lanţuri şi cratere secundare, “Eminescu” are o impetuozitate pe care nu o întâlnim la formaţiunile geomorfologice din apropiere şi se presupune că ar fi de origine vulcanică; şi asta în primul rând datorită faptul că este vizibil, pe lângă inelul exterior, şi un “inel de vârf”, la fel de pronunţat.

Toate particularităţile craterului Eminescu de pe Mercur au fost studiate de o echipă de savanţi americani, pe baza informaţiilor primite de pe sonda spaţială “Messenger”. S.C. Schon, J.W. Head şi L.M. Prockter au detaliat observaţiile lor într-o comunicare pe care au susţinut-o la cea de-a 41-a întâlnire a “Lunar and Planetary Science Conference”, în 2010, arătând că, în vreme ce în zona inelului de vârf există porţiuni întinse acoperite cu un material strălucitor, către marginile craterului pot fi observate... câmpii întunecate.

E tulburător să observi, la o distanţă uriaşă faţă de Pământ, jocul de lumini şi umbre care a însoţit creaţia eminesciană, într-o cu totul altă dimensiune, care se îndepărtează de planul metaforei!

Asupra deciziei celor de la NASA de a boteza craterul mercurian cu numele lui Eminescu mi-a atras atenţia eminescologul Mihai Cimpoi, cel care publica, în urmă cu câteva luni, la Chişinău, “Dicţionarul enciclopedic Mihai Eminescu” (peste 1000 de pagini), pe care l-a lansat toamna trecută la primul “For al Eminescologilor”. În paranteză fie spus, dicţionarul academicianului Cimpoi este al doilea de acest fel publicat în lume, un dicţionar enciclopedic dedicat unui singur autor mai fiind doar lui William Shakespeare. Şi tot domnia sa mă îndemna să recitesc, cu glas grav, în liniştea nopţii, poemul eminescian “La steaua”...

“La steaua care-a răsărit,/ E-o calea-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.// Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.// Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e.// Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă”...