x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special FUGA: Pasaport spre o viata libera

FUGA: Pasaport spre o viata libera

de Marius Tucă    |    Irina Cristea    |    09 Feb 2004   •   00:00
FUGA:  Pasaport spre o viata libera
Sursa foto: /Reuters
FUGA ZANEI

In noiembrie 1989, vestea ca Nadia Comaneci a fugit din Romania a cazut ca un trasnet. “Zana de la Montreal”, “Printesa din Carpati”, cea mai buna sportiva romanca a tuturor timpurilor evadase din colivia de aur in care traia si alesese libertatea. Alesese America.

In noaptea de 24 spre 25 noiembrie 1989, sase oameni si o calauza se strecurau, in sir indian, pe fasia de pamant dincolo de care, cu ceva noroc, se gasea scaparea dintr-o Romanie inchisa, autoritara si sufocanta. Se intampla in zona localitatii San Nicolau Mare, din vestul tarii, aproape de granita cu Ungaria.

Plecasera la drum fara sa se cunoasca. Aveau asupra lor doar hainele pe care le purtau si speranta ca vor ajunge teferi “dincolo”, unde-i asteptau cei doi americani de origine romana care pusesera la punct planul de scapare.

Au mers fara sa-si vorbeasca, fara sa aprinda nici macar vreo bricheta si pregatiti sa intepeneasca pe loc daca simteau in apropiere prezent a granicerilor. Stiau ca, odata descoperiti, ar fi fost morti la prima miscare.

Stire la Europa Libera
A doua zi, Radio Europa Libera anunta ca fosta gimnasta Nadia Comaneci a reusit sa fuga din Romania, trecand granita in Ungaria dinspre San Nicolau Mare. A fost o veste care a zguduit din temelii regimul comunist de la Bucuresti. Multi s-au gandit atunci ca Nadia a reusit, la 28 de ani, cea mai mare victorie a vetii sale. Altii au privit-o ca pe o inconstienta care nu isi da seama ca, inainte de a ajunge prea departe, va fi adusa, taras, inapoi in Romania. Toti ar fi vrut insa sa stie cum a reusit cea mai cunoscuta sportiva romanca din toate timpurile sa planuiasca fuga, fara stirea autoritatilor, care ii supravegheau orice miscare. Acum, la mai bine de 14 ani de la acel moment care a facut istorie, Nadia puncteaza sec: “A fost o decizie de moment”.

Cu forta in tara
Nadia Comaneci nu se gandise niciodata sa fuga din Romania. E drept ca nici ocazii nu prea avusese. “Tovarasii” ii taiasera toate deplasarile din strainatate, mai ales dupa 1981, cand antrenorul ei, Bella Karoly, a ramas in SUA. In calitate de membra a Federatiei Romane de Gimnastica nu putuse onora niciodata nenumaratele solicitari de a participa, ca invitat sau ca arbitra, la concursurile sau demonstratiile “din afara”. “Are alt program”, venea, invariabil, raspunsul de la Bucuresti. Asta in timp ce marea campioana nici macar nu avea in casa un pasaport. Documentul se gasea bine pus la pastrare, la federatie. Intre 1984 si 1989, o singura data a fost lasata sa plece la un concurs in strainatate. “M-au lasat la Jocurile Bunavointei de la Moscova, ca arbitra. Dar de la Moscova nu puteam sa plec, nu?”, isi aminteste Nadia.

Planul de plecare
Gandul sa fuga din Romania i-a incoltit in minte in noiembrie 1989. “Era chiar inainte de Congres. Am fost la o petrecere, am cunoscut pe cineva care ajuta mai multe persoane sa fuga din tara. Era o atmosfera diferita, am ascultat ce povestea si mi-am spus ca trebuie sa incerc. Fratele meu este cel care mi-a spus ca, daca am ocazia, trebuie sa incerc sa plec, pentru ca aici nu am ce sa fac, n-am ce cauta. Insa pana sa-mi propuna acea persoana, nu ma gandisem niciodata. Eu sunt o persoana realista si stiam ca daca visez ca plec asta nu inseamna ca se si poate”, povesteste fosta gimnasta. Au trecut cinci zile. Timp in care si-a pregatit, si-a calculat plecarea. Timp in care a lipsit de la federatie, unde oamenii incepusera sa puna tot felul de intrebari. A decis ca trebuie sa se miste cat mai repede, iar urmele lasate de tensiunea acelor momente nu s-au sters nici azi. “Eu eram atunci intr-o asemenea stare incat nu-mi mai amintesc mare lucru din ce se intampla. Pot sa spun insa ca, daca vorbim de riscurile si de sacrificiile pe care le faci intr-o viata de sportiv, nimic nu s-a comparat cu cat de greu mi-a fost sa plec.”

Sfatul fratelui
Dintre toate persoanele din jurul ei, Nadia nu s-a sfatuit despre aceasta plecare decat cu fratele ei, Adrian. Iar el i-a promis ca o va conduce pana la Timisoara. Stia ca de acolo se pleaca spre San Nicolau Mare, unde se trece in Ungaria numai daca esti suficient de norocos sa nu te prinda. Stia ca daca trece si aude zgomote nu trebuie sa fuga, pentru ca granicerii vor incepe sa traga. “Acum, cand ma gandesc, mi se pare un film de groaza”, spune Nadia. Atunci insa era atat de convinsa ca trebuie sa plece, ca nu are incotro, incat toate riscurile nu au avut nici o importanta. Din Timisoara s-a dus, impreuna cu fratele ei, in San Nicolau Mare. “Aici era o problema: cei care intrau in oras si treceau de o anume zona erau controlati, li se verificau actele, pentru ca se stia ca cei mai multi vin aici ca sa fuga. Asa ca noi am intrat si am iesit de cateva ori, ca sa vedem care este situatia.”

Cea mai dureroasa amintire legata de fuga din Romania este, pentru Nadia, despartirea de fratele si de cumnata ei, chiar in seara plecarii. Se intampla la Timisoara, la restaurantul unui hotel. Aici a stat, pentru ultima data, se gandea, la masa cu cei dragi, obligata sa isi ia un ramas-bun cat mai distant. Nici unul dintre cei prezenti nu-si mai aminteste cat a durat, ce si-au spus sau ce au mancat. “Imi aduc aminte doar ca orchestra din restaurant canta “Lambada”. Si ca Nadia s-a ridicat la sfarsit si, inainte sa plece, ne-a spus: “Chiar dac-ar fi sa va cumpar, si tot o sa va aduc la mine””, relateaza Adrian Comaneci, fratele Nadiei. “Pe urma am iesit fara sa ma uit inapoi. Stiam ca daca intorc capul, n-o sa mai pot pleca”, povesteste si Nadia.

Drumul
In aceeasi noapte, a pornit la drum. Un drum de sase ore, pe aratura, alaturi de alti sase indivizi si de un cioban pe post de calauza. Stiau ca trebuie sa tina tot timpul drepta, ca altfel ajung iar in Romania. “Ni s-a spus sa nu aprindem brichete, sa nu facem galagie si sa nu fugim daca suntem somati sau daca cineva vine dupa noi.” In partea cealalta ii asteptau doi romani americani, cu masinile. “Era un frig... a fost ingrozitor. La un moment dat am ajuns la o apa, care era cam inghetata si nu stiam cat e de adanca. Au luat-o inainte niste baieti, sa vada pana unde e. Le trecea de brau.” Au facut o singura oprire, extrem de scurta. Undeva in zona se auzea, din bezna, latrat de caini. Au asteptat cateva momente, dupa care, siguri ca pe ei nu i-au “mirosit”, si-au continuat drumul. Abia mai tarziu au aflat ca acei caini erau ai granicerilor, care tocmai oprisera un alt grup care incerca sa treaca granita. “Am avut o bafta... daca nu erau ocupati cu oamenii aia, poate ne prindeau pe noi”, crede Nadia. Dupa sase ore, au reusit sa ajunga in Ungaria, insa nu la locul stabilit cu ceilalti doi. Deviasera prea mult. “Atunci ne-au luat pe sus politistii unguri si ne-au dus la sectie. Acolo au aflat cine suntem, si cine sunt eu. S-au purtat foarte bine cu noi. Ne-au spus ca ne ajuta, ca ne cazeaza la un hotel o saptamana, doua, cat ne trebuie ca sa ne gasim de munca.” Intre timp, au ajuns la politie si organizatorii fugii si, acolo, au pus la punct urmatoarea escapada: spre Austria. “A doua zi am plecat, devreme, toti, in cele doua masini ale americanilor. Mi-am lasat buletinul la hotel, ca sa nu se stie ca plec. Stiu ca la doua ore dupa ce noi am fugit, la hotel a venit televiziunea.”

Din Ungaria in Austria
Trecerea in Austria nu a fost cu mai putine peripetii. Nu puteau risca sa se ascunda in portbagaje pentru ca vamesii verificau, prin sondaj, masinile care treceau in Austria. Asa ca au luat-o din nou pe aratura. “Am sarit vreo sase garduri, unele cu sarma ghimpata. Si mai tin minte ca am mancat zapada, de sete ce-mi era”, spune fosta campioana. Masinile ii asteptau in Austria, chiar langa froniera. Cu cate un far spart, asa cum stabilisera inca din Ungaria, ca sa fie usor de recunoscut. De aici, drumul spre libertate era ca si incheiat. A urmat o oprire la Ambasada Americii la Viena. “Acolo ma asteptau. Au oprit toate demersurile si m-au intrebat cand vreau sa ajung in America. Era 10 dimineata si urmatorul zbor Pan American era la 12:15. Mi-au facut toate actele, m-au dus cu masina la aeroport, am luat avionul si am ajuns in America.”

In sfarsit, in SUA
Sosirea fugarei Nadia Comaneci in SUA a innebunit presa americana. Coborarea ei din avion, pe Aeroportul JFK din New York, a impartit ecranele televizoarelor cu imaginile de la Malta, de la intalnirea istorica a presedintelui URSS, Mihail Gorbaciov, cu presedintele SUA, George Bush. Intre timp, acasa, nimeni nu stia exact care-i este soarta. O vreme, mama ei a stiut ca a murit impuscata la granita. Nici o stire despre ea nu putea razbi de cenzura, si nici ea nu indraznea sa ia legatura cu cei de acasa. Mai ales ca, asupra familiei, presiunile regimului erau tot mai puternice. Fratele, cumnata si mama petreceau nopti intregi dand cu subsemnatul la politiei. Camera cu medalii fusese sigilata, casa perchezitionata cu si fara acte in regula, iar telefoanele blocate. Abia dupa Revolutie, Nadia si familia ei au putut lua legatura. Se intampla in primele zile ale lui ianuarie 1990. Atunci, o echipa CNN l-a sunat pe Adrian Comaneci si l-a invitat, impreuna cu sotia si cu mama lui, la Hotelul InterContinental. “Eu nu stiu, din povestea asta, decat ce mi-a povestit Adrian”, se scuza Nadia. E poate a cincea sau a sasea trimitere pe care o face, pe toata durata discutiei, la memoria fratelui ei. “Tin minte ca ne-au facut legatura prin satelit. Eu eram in Los Angeles si totul se transmitea live la CNN. Eu ii vedeam, ei doar ma auzeam. Am plans”, e tot ce poate ea sa spuna. Nadia Comaneci a ales America pentru ca insemna, pentru ea, tocmai ideea de libertate. Insa nu e foarte generoasa cu detaliile despre viata ei de acolo. Ce este sigur e ca nu i-a fost usor. Ca i-a luat mult timp sa se dezmeticeasca, sa inteleaga lumea in care, practic, s-a aruncat. La scurt timp dupa ce a ajuns in SUA, s-a mutat in Canada, la Montreal, orasul unde a devenit celebra in 1976. A locuit la familia unui prieten roman, Alexandru Stefu, si s-a mentinut pe linia de plutire cu tot felul de actiuni de promovare: interviuri, show-uri, reclame. Atunci l-a revazut pe fostul gimnast Bart Conner, cel care i-a devenit, mai tarziu, sot. S-a mutat la el, in statul Oklahoma, in 1991, cand Stefu a murit intr-un accident. “Mi-a fost destul de greu. Cea mai mare problema a fost ca eram judecata nonstop, in primul rand pentru ca altcineva vorbea in numele meu. Nu vreau insa sa mai vorbesc despre el. M-a ajutat sa plec si pentru asta ii sunt recunoscatoare. Poate nu tot ce s-a intamplat a fost tocmai corect, dar am gresit si eu, a gresit si el, si pana la urma exista un echilibru”, i n c h e i e Nadia.

SPAIMA
Fosta mare gimnasta s-a intors pentru prima oara in Romania abia dupa cinci ani de la celebra evadare. I-a luat mult timp sa fie sigura ca nimic rau nu i se poate intampla acasa. “Cand am aflat de Revolutie, nu mi-a venit sa cred timp de cinci zile. Apoi mi-am dorit sa ma intorc imediat, dar mi-a fost frica. Cine stie ce se intampla? Daca faceam inchisoare? Daca incepeau iar sa ma urmareasca?” Daca a avut nevoie “doar” de patru luni ca sa scape de cosmarurile in care era oprita de graniceri inainte sa ajunga in Ungaria, teama de a a se intoarce n-a parasit-o complet nici in 1994, cand avionul care a adus-o in tara a facut o escala la Timisoara. “Eram cu Bart, cu o delegatie mai mare, si tot mi-era frica. Nu intelegeam de ce avionul s-a oprit la Timisoara. Eu de acolo plecasem, de ce opream iar acolo?

Mai mediatizata ca in 1976
“O stea a rasarit”
“Este perfecta”
“Zana de la Montreal”
“Pescarusul”
“Inoata intr-un ocean de aer”

Presa internationala se intrecea in superlative si metafore cand venea vorba de Nadia Comaneci, fetita de 14 ani care reusise sapte note de 10 la Olimpiada de la Montreal. Se intampla in 1976. Atunci, faima Nadiei a eclipsat, practic, Jocurile. In 1989, unda de soc provocata de fuga ei s-a propagat repede in strainatate. Aceleasi ziare si reviste care ii relatasera, candva, pe larg, povestea succesului, se intreceau sa dea cat mai multe amanunte despre evadarea ei. Cand presa din Romania nu avea de ales si trebuia sa ignore cu gratie subiectul, el facea prima pagina in toata lumea. Nadia isi aminteste ca in Austria, inainte de a ajunge in Ambasada SUA, si-a vazut fotografia in toate ziarele, sub titluri de genul “Nadia a fugit si nu stim unde este”. Faptul ca a parasit o tara unde lumea o idolatriza a pus-o pe ganduri, nu o data, pe fosta gimnasta. “Am avut emotii. Ma gandeam ce-ar fi fost daca nu plecam. Ma gandeam daca oamenii nu or sa ma judece ca am plecat atunci cand cei mai multi dintre ei nu aveau de ales.” Din fericire, n-a avut dreptate. Desi admite ca unii nu inteleg nici acum ce-a facut-o sa aleaga solutia evadarii. Nu o data s-a pomenit numele lui Nicu Ceausescu, nu o data s-au facut speculatii despre o relatie intre cei doi si de presiunile la care aceasta relatie o supuneau pe Nadia. “Nici vorba. Am spus in cartea mea si spun din nou: nu am avut nimic cu baiatul asta!”

Adrian Comaneci: “Politia a facut inventar la tot ce era in casa”

Jurnalul National: Cum au inceput hartuirile autoritatilor, dupa plecarea Nadiei?
Adrian Comaneci: In prima seara dupa fuga ei am fost cu sotia si cu inca un cuplu la restaurant si ne-am intors la 11 noaptea. In fata portii mele erau doua masini de militie, militieni, si ne-au saltat. Atunci au inceput interogatoriile. Ne-au tinut toata noaptea acolo. L-am luat pe “nu” in brate, le-am spus ca nu stiam nimic ca ea vrea sa plece. In paralel, ei incepusera sa faca cercetari. Dimineata mau pus sa semnez ca sunt de acord sa perchezitioneze casa. Nam avut incotro. Numai ca am aflat mai tarziu, de la vecini, ca in toata noaptea in care am stat la sectie s-au vazut lumini aprinse in casa. Deci, cred ca ei intrasera deja fara acordul meu. Au intrat si a doua zi, cu mine de fata.

Ce v-au intrebat, ce vroiau sa gaseasca?
Ma tot intrebau unde sunt banii, unde e aurul, daca avem droguri. Au pus sigiliu la camera cu trofee, unde avea Nadia toate cupele, toate medaliile. Au facut inventar la toate bunurile, telefonul nu mai putea fi folosit decat sa dam apeluri, nu sa si primim. Apoi ne-a preluat o alta echipa, de la Militia Capitalei. Alte interogatorii. Atunci ne-au spus: “Nu mai spuneti ca nu stiati, ca avem dovezi ca ati fost la San Nicolau Mare”. Verificasera si aflasera ca eu fusesem inregistrat la intrarea in oras, si au descoperit pana si fisa sotiei, de la dentist. Tot incercau sa scoata de la mine cine este ghidul si cine s-a ocupat de toata treaba asta. Ne-au pus sa facem schite si sa desenam cine unde a stat la masa in noaptea petrecerii din San Nicolau.

Pe mama dumneavoastra au interogat-o?
Da, au dus-o la sectie, dupa care au adus-o acasa si, timp de cateva zile, au stat cu ea in casa. Nu dormeau acolo, veneau dimineata si plecau seara. Devenea din ce in ce mai greu, lucrurile au tinut pana cu doua zile inainte de evenimentele de la Timisoara. Atunci au inceput sa ne cam lase in pace. Aveau informatii ca acolo o sa fie ceva evenimente si nu-i mai interesa de noi.

CONTINUARE:Bela a lucrat hamal intr-un port american

×