Arimune Yamamoto: Marii artiști au pianele lor, în diferite țări ale lumii

Atunci când plecăm de la un concert care ne-a emoționat, aplauzele sunt toate pentru artist. Prea puțini ne amintim că, în spatele acestuia, este, cu siguranță, și un acordor. Arimune Yamamoto este unul dintre ei. L-am întâlnit în una dintre puținele zile pe lună în care este acasă, la Düsseldorf. Și nu pentru un week-end liber, ci pentru că s-a nimerit ca serviciile să-i fie solicitate acolo... Este un japonez înalt, bine făcut, pe al cărui chip citești greu vârsta. Are 43 de ani, a acordat peste 25.000 de piane, lucrează cu cei mai importanți artiști ai lumii, însă și-a păstrat modestia ca pe suprema lecție pe care a învățat-o în Japonia.
De Eveline Păuna

■ Eveline Păuna: Ești un japonez care lucrează în lumea toată, însă ai hotarât să trăiești în Germania. Cum începe povestea ta?
■ Arimune Yamamoto: M-am născut la Tokio. Cea mai puternică amintire a copilăriei mele este faptul că luam ore de pian. Părinții mei erau educatori la o grădiniță. Într-o zi, mama a cumpărat un pian. Așa se face că am avut pian acasă – pentru că mama a vrut ca toți copiii ei să studieze acest instrument, pe care ea nu l-a putut studia, la vremea ei. Suntem trei frați băieți, n-am avut nicio soră. Așa că sensibilitatea ne-a revenit nouă. Am studiat pianul pentru că l-am avut acasă. Acesta a fost primul pas, care pe mine nu m-a entuziasmat. De fapt, nici nu mi-a plăcut, în primii ani. Chiar și acum nu sunt un pianist foarte bun, chiar dacă mama și-ar fi dorit.

■ Îți era pregătită o carieră de pianist? Sau studiul pianului era pentru a-ți desăvârși personalitatea?
■ Familia mea voia să fac o carieră ca pianist. Nu s-a întâmplat așa, calitatea mea de pianist a rămas, astăzi, o pasiune. Am urmat studii teoretice obișnuite. Am alunecat foarte lin spre meseria aceasta. Pianul nostru de acasă era acordat anual. Într-o zi, acordorul, văzând că am ureche muzicală bună dar că nu vreau să fiu pianist, mi-a propus să îi fiu ucenic. Așa a început totul! Îi sunt recunoscător acestui om pentru că mi-a oferit meseria. Dacă nu era el șansele ca eu să fiu unde sunt astăzi și să fac ce am făcut, ar fi fost aproape nule. A fost ajutorul care mi-a schimbat viața.

■ De ce ai părăsit Tokio?
■ Sunt acordor la compania Kawai. Sediul central al companiei este în Hamamatsu, în centrul Japoniei. Iar sediul european este la Krefeld. Am urcat treptat în carieră, alături de această companie care mi-a permis să trăiesc visul european. Și în ceea ce privește meseria mea sunt mai multe etape ierarhice – acordorii care lucrează pentru clienții obișnuiți, cei care lucrează pentru școlile de muzică, apoi sunt cei care lucrează pentru artiști și instituții de prestigiu. Este interesant că, astăzi, acordorii de piane nu sunt numai bărbați, așa cum se obișnuia pe vremuri în Japonia. Poate că procentele în prezent, cel puțin pentru Japonia, ar fi 50% bărbați, 50% femei – care fac această meserie.

■ Pentru europeni, Tokio este un vis frumos, o provocare. Ți-e dor de Japonia, de viața ta de acolo?
■ M-am mutat în Europa când aveam 26 de ani. Acum am 42. O mare parte din viață mi-am petrecut-o fiind... european. Merg destul de des în Japonia, în Tokio am fost acum doi ani. Iubesc orașul acela dar știu că timpul m-a schimbat. Tokio este un oraș supra-aglomerat, cu un trafic de nedescris. Este un oraș amețitor, comparabil poate cu New York-ul. Dorul e aparte. Călătorind mult, am reușit să-mi fac o imagine despre mai toate culturile lumii. Noi, în Japonia, nu avem timp pentru dor. În foarte multe țări concediul este la îndemâna ta. În Japonia, pe an, îți iei maxim cinci zile libere. Noi muncim inclusiv în week-end. Pentru noi, un concediu de două săptămâni este aproape ceva de neînchipuit. Mi-am dat seama că, poate, noi, japonezii, suntem prea stricți și restrictivi. Deci și dacă aș fi acasă, în Japonia, nu aș avea prea mult timp de petrecut cu familia.

■ Exemplul japonez al celor cinci zile libere pe an a pătruns până în România. Ce aveți special voi, japonezii de sunteți neobosiți? Pare că sunteți plămădiți din alt aluat... Se întâmplă astfel din cauza numărului mare de locuitori? Sunt joburile mai greu de găsit?
■ Nu știu. E o chestiune care ține de cultură. Tinerii noștri de acum, tinerii japonezi, nu mai gândesc chiar așa. Vor și ei concedii. Influențele europene au ajuns în Japonia și ne-au spus că merităm week-enduri și că familia cere timp.

■ Ești căsătorit. Cu o japoneză?
■ Cu o japoneză. Sunt căsătorit și am doi băieți. Soția mea nu lucrează, stă acasă și are grijă de copii.

■ Copiii tăi cântă la pian?
■ Au vrut să cânte, însă m-am ferit să îi introduc prea mult în povestea asta pentru că pianul este minunat ca pasiune, nu ca profesie. Eu știu foarte bine culisele acestei bresle, știu cât de greu este să faci performanță și să reușești să răzbați.

■ Îți crești copiii în spiritul european? Până la urmă locuiți în Germania...
■ Nu-mi e frică de faptul că familia mea va pierde principiile culturii japoneze. Fac tot posibilul să nu se întâmple asta. De pildă, am observat diferențe chiar în organizarea evenimentelor din lumea muzicală. Popoarele latine sunt buni organizatori, însa japonezii au ceva în plus. Sunt atenți până la detaliile pe care prea puțini le-ar observa! Sunt extremiști în cultul perfecțiunii. Japonezii merg ceas – totul trebuie să iasă perfect. Iar eu am datoria de a-i învăța asta pe copiii mei. Nu știu de ce... ne curge asta prin vene.

■ Care dintre țările pe care le-ai vizitat te-a fascinat?
■ Mi-au plăcut în mod special țările latine, unde totul pare făcut când omul are chef și timp. Mi s-a părut interesantă această relaxare în fața vieții. De exemplu noi doi acum... Am avut întâlnirea aceasta pentru interviu la ora 18.00. Eu mă așteptam să vii la 19.00, pentru că așa se întâmplă în țrile voastre. Dar chiar dacă aveam așteptarea asta, eu m-am simțit dator să vin la 18.00 fix. Și am făcut bine, pentru că n-ai întârziat!

■ Deci ai fi așteptat să vin eu mai târziu, dar tu n-ai renunțat la punctualitate...
■ Nu, japonezii nu pot face asta. Voi aveți un fel de relaxare care e parte din tradiție. Iar mie asta îmi place. Noi, japonezii, trăim apăsați de perfecțiune.

■ Care artist, dintre cei pe care i-ai întâlnit, te-a impresionat cel mai tare?
■ Majoritatea artiștilor pe care i-am cunoscut sunt pianiști. Un exemplu este Aldo Ciccolini, artist de mare talent. S-a stins acum, pe 1 februarie.

■ Cum decizi asupra contractelor pentru care ești solicitat?
■ Sunt liber, în mare măsură. Merg acolo unde sunt invitat. Pianiștii faimoși au mai multe instrumente, în diferite țări, pentru a nu supune un pian unui drum foarte lung. În bugetul lor este inclus transportul pentru pian, dar și serviciile acordorului. Pianul este un instrument special – un violonist, de exemplu, își poate acorda singur instumentul. Pianistul, nu.

■ Cum se transportă pianele, dintr-o țară în alta, în condiții optime?
■ Tocmai de aceea marii artiști au pianele lor, în diferite țări ale lumii. Iar atunci când merg într-o țară în care nu au pianul lor, îl transportă pe cel din țara cea mai apropiată. De exemplu, Mihail Pletnev – dirijor și pianist are trei sau patru piane ale sale, în Europa. El are în jur de 40 de concerte importente pe an. Instrumentele trebuie păstrate în medii cu temperatură constantă, cutiilee în care sunt transportate sunt speciale, sunt transportate cu camioane speciale...

■ Cum acordezi pianele? În varianta veche, sau acum te ajuți mai mult de tehnică?
■ Eu lucrez pe metoda veche. Mă ghidez după auz. Acum există și alte metode, mai tehnice, care fac ca pianul să fie conectat la un laptop. Eu acordez... după ureche. Pianiștii nu sunt roboți, de aceea și acordorul trebuie să dea nuanțe sunetului.

■ Ai fost în România, la Festivalul George Enescu. Cum evaluezi acest festival?
■ Este, poate cel mai important festival din Europa. Contează pe piața muzicală internațională, fără îndoială. Este un eveniment pe care îl cunoaște fiecare dintre cei care lucrează în industria muzicală – atât ariști cât și management. Nu știu cât de cunoscut este pentru publicul neinițiat, însă cei conectați la marea muzică îi cunosc valoarea.

■ Ce ți-a plăcut cel mai mult în România? Spune-mi ceva ce nu are legătură cu muzica.
■ Mi-a plăcut România, așa cum e ea. Eu am simțit că la voi este un mix al culturilor, de la cele latine la cele orientale.

■ Câte zile pe lună stai acasă?
■ Două sau trei. În rest, sunt prin hoteluri.

■ Cu toate acestea, știu că gătitul este pasiunea ta...
■ Mai mult sau mai puțin, din cauza faptului că petrec atât de mult timp în hoteluri. Însă asociez acordajul cu gătitul – trebuie să știi exact cât să pui din fiecare ingredient, pentru ca rezultatul să fie bun.

■ Fiind plecat atât de mult, familia are de suferit?
■ Nu îmi pot lua cu mine soția și copiii. Dar legătura noastră este specială și rar înțeleasă de europeni. Femeile japoneze sunt altfel. Mă bucur că familia mea locuiește la Düsseldorf – aici este cea mai mare comunitate de japonezi din Europa. Avem un cartier în care japoneza se vorbește pe stradă, în restaurante, în magazine. Dacă închizi ochii ai impresia că te-ai teleportat în Japonia.

■ În ce țări urmează să ai contracte?
■ Nu-mi place să-mi verific programul. Anul acesta am toate zilele ocupate deja. Știu de pe acum că în 2015 nu voi avea concediu.

■ Din afară pare fascinantă această posbilitate pe care o ai – să vezi toată lumea! E o meserie bine plătită?
■ Nu am grija financiară în sensul că nu mă apasă. Dar nu putem spune că sunt bogat. Probabil că te poți și îmbogăți din meseria asta, însă eu nu am făcut-o până acum. Și cred că e tot o chestiune de mentalitate. De exemplu, chiar și acum, interviul acesta mă stânjenește. Eu nu sunt artist, sunt doar acordor. Eu urc pe scenă atunci când nu mă vede nimeni, pentru a-i oferi artistului cele mai bine condiții. Eu sunt în spate și lucrul acesta trebuie să rămână așa. Lăsați artiștii să strălucească!