Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Luni, 12 noiembrie, legenda vie a gimnasticii mondiale, Nadia Comăneci, a împlinit 51 de ani. Cu această ocazie, joi, prestigiosul cotidian din Elveţia, Neue Zurcher Zeitung (NZZ.ch), i-a dedicat un interviu pe două pagini. Nadia povesteşte cu aceeaşi deschidere despre cariera ei sportivă, viaţa personală înainte şi după Revoluţie, dar şi despre relaţia cu familia Ceauşescu.
"Fosta gimnastă de top Nadia Comăneci a realizat lucruri extraordinare în sport. După finalul carierei, în 1989, ea a decis să fugă din România. În continuare abundă zvonurile despre viaţa ei. Deşi s-a retras din gimnastică de aproape 30 de ani, numele ei impune şi astăzi respect în rândul gimnastelor şi gimnaştilor din întreaga lume”, scrie NZZ.
"O astfel de reacţie întâlnesc când mă văd cu fostele colege şi adversare din generaţia mea. Unele încep să plângă când mă văd şi îmi spun că am fost un idol pentru ei. Este un moment emoţionant. Sunt şi unii din generaţia actuală care reacţionează aşa şi îmi spun că mamele lor le-au povestit despre mine sau că m-au văzut pe Youtube. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie când m-am întâlnit cu legenda fotbalului Pele sau cu membrii trupei Rolling Stones. Eram împietrită de veneraţie”, spune Nadia.
"Ţin cu România şi SUA”
Pentru competiţiile mondiale de gimnastică, Nadia păstrează în suflet două echipe. "La Jocurile Olimpice am ţinut atât cu România, cât şi cu SUA. Am cetăţenia ambelor tari. Ţin cu România fiindcă le cunosc pe fete, în timp ce le admir pe americance pentru calităţile lor. Există o mare diferenţă între exerciţiul meu la sol din 1976 şi cel al Alexandrei Raisman, campioana olimpică din 2012. În anii aceia, exerciţiul meu era considerat dificil. Calitatea suprafeţei este mult mai bună astăzi şi oferă atleţilor posibilităţi multiple. Când mă uit la exerciţiile băieţilor nu îmi vine să cred câte salturi reuşesc. Dacă mă întrebaţi ce exerciţii prefer, atunci aş răspunde că o combinaţie între exerciţiile tehnice dificile şi cele de o eleganţă ieşită din comun. Din generaţiile actuale o admir pe Aliya Mustafina, care arată clasă în ciuda tuturor dificultăţilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Kochei Uchimura, Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor”.
"N-am ştiut că nimeni nu luase 10 până atunci”
Fosta gimnastă mărturiseşte că în viaţă s-a ghidat după motto-ul: "Cineva trebuie să fie primul, de ce să nu fiu eu acela?”. "Cred în continuare în acest motto. Mulţi oameni vor să ajungă în vârf, dar ating primii podeaua. La vârsta aceea nu eram atât de orientată spre obiectiv. Nu participam la Jocurile Olimpice ca să scriu istorie. Nici măcar nu am ştiut că nimeni până atunci nu luase o notă de 10. Când s-a afişat 1.00 pe tabela nu prea am înţeles ce însemna. Eram nedumerită. O colegă de echipă mi-a făcut semn că e de bine, dar tot nu am realizat ce se întâmplă. Trebuia să rămân concentrată şi să continui fiindcă mai aveam trei probe. Apoi m-am dus să mă culc”, îşi aminteşte Nadia uşor amuzată.
"Nu am avut relaţii cu familia Ceauşescu”
Ea descrie viaţa în timpul regimului comunist, dar neagă cu vehemenţă legăturile ei cu familia dictatorului. ”La vârsta aceea nu prea înţelegeam ce mi se întâmplă. Nu prea ne păsa la vârsta aceea de astfel de lucruri. Eu n-am cunoscut altceva până atunci decât comunismul. Am crescut şi am fost obişnuită cu asta. Cu cât înaintam în vârstă, lucrurile deveneau tot mai clare şi trebuia să iau o decizie. Pentru fiecare a existat un moment, o posibilitate să fugă din ţară. Mulţi au făcut-o, însă nu se vorbeşte de ei fiindcă nu au fost celebrităţi. Este o informaţie eronată aceea că aş fi fost în relaţii cu familia Ceauşescu. I-am întâlnit personal o singură dată când m-au numit "Erou al muncii socialiste”. Asta a fost imediat după Jocurile Olimpice din 1976. Aveam 14 ani şi nu mă interesa ce aşteptări aveau alţii de la mine. A existat o presiune pe care mi-am impus-o chiar eu. Am văzut gimnaste care erau mai talentate decât mine, mai puternice şi mai flexibile, însă eu am fost cea mai motivată. Aveam o voinţă de fier. Mă antrenam mai mult decât îmi cerea sau îmi impunea antrenorul. Îmi plăcea să fiu provocată. Când cineva îmi spunea că nu sunt capabilă de ceva, eram hotărâtă să îi dovedesc contrariul”.
"Nu am ce să îi reproşez cuplului Karolyi”
Când vine vorba despre celebrul cuplu de antrenori Marta şi Bela Karolyi, Nadia este cuprinsă de o undă de regret. "Bela Karolyi a fost un antrenor sever, însă e nevoie de antrenament permanent ca să fii competitiv la un asemenea nivel concurenţial. Nu am ce să îi reproşez. Cine vrea să realizeze ceva în gimnastică trebuie să aibă şi rezistenţă psihică, ca să repete la nesfârşit aceleaşi lucruri, astfel încât în final un exerciţiu să pară uşor. Cât despre povestea că în 1969, când aveam doar 8 ani, Bela mi-ar fi dat o păpuşă ca să îmi amintească mereu de locul 13 ocupat la o competiţie naţională, sincer nu îmi aduc aminte. Am primit atâtea păpuşi şi au existat atâtea astfel de poveşti, încât nu le mai reţin pe toate. Oamenii îmi trimiteau păpuşi, chiar le colecţionam. Acum am o păpuşă grăitoare acasă, fiul meu de şase ani, Dylan”.
"Familia mea nu a ştiut că voi fugi”
Fuga din România este în continuare o amintire la fel de vie în memoria Nadiei. "În 1981, când Bela şi Marta rămăseseră în SUA, eu încă nu eram pregătită să fug. Încă nu eram sătulă de România acelor vremuri. Povestea aceasta cu dorinţa comuniştilor ca eu să rămân însărcinată e nouă chiar şi pentru mine. Că aş fi fost obligată să merg constant la medic ca să se verifice dacă sunt însărcinată e chiar o prostie. Vedeţi, de asta nu mai citesc eu asemenea poveşti. Oamenii sunt mereu curioşi şi când nu află ceva interesant, atunci preferă să inventeze. Există două variante să confrunţi asemenea lucruri: ori înveţi să râzi, ori nu le mai citeşti deloc. Este adevărat că după plecarea familiei Karolyi am fost ţinută permanent sub strictă supraveghere. Nu am ştiut niciodată cine era acea persoană care scria rapoarte despre mine. Mergeam acasă, dădeam la radioul la maximum şi făceam atâta gălăgie încât să nu înţeleagă nimeni ce vorbesc. În 1989 a venit momentul să plec. Decizia a fost dificilă, fiindcă şi familia mea urma să fie afectată. Am avut foarte puţin timp de gândire. Am mers pe intuiţia mea care, în mod normal, nu a dat greş. Altcineva a avut ideea plecării, eu doar i-am urmat. Ne-am dus până la graniţa României, am fugit prin zona interzisă, am ajuns în Ungaria şi am mers apoi până la graniţa cu Austria. A fost frig şi foarte obositor, dar nu aveam de ales, trebuia să fugim. Nu am spus nimic familiei mele. Aveam doar hainele din acea zi pe mine. După câteva săptămâni, imediat după Revoluţie, i-am contactat ”.
"M-am adaptat la o lume nouă”
Emigrarea în SUA nu este tocmai o experienţă plăcută din viaţa Nadiei. "A fost o experienţă care m-a maturizat. M-am adaptat la o lume nouă. Acea perioadă reapare în gândurile mele mereu ca un trăsnet. Trebuie să vâsleşti din mers, fiindcă lumea nu se opreşte şi nu te aşteaptă până te acomodezi. Trebuie să fii atent şi sa colectezi informaţii precum un burete. Asta am făcut şi eu. Am rămas ancorată în sport, fiindcă aici mă simt cel mai bine. Am vrut să fiu activă într-un loc unde era nevoie de mine. Experienţa mea poate fi utilă pentru a sprijini proiecte pentru copii. Când spun ceva despre sport, atunci oamenii sunt convinşi că ştiu despre ce vorbesc. Chiar şi la 51 de ani continui să fiu permanent activă. Zilnic mă antrenez 30-40 de minute la sală. Să rămâi în formă înseamnă ceva, să faci gimnastică artistică înseamnă cu totul altceva”, a încheiat Nadia Comăneci interviul acordat Anjei Knabenhans în Neue Zurcher Zeitung.
